Ca sa fim sinceri de la inceput, eu sunt un fel de ucenic de profesor, adica asistent. Asta de fapt, e si partea cea mai frumoasa, pentru ca imi permite un dialog direct, personalizat si constant cu studentii, o interactiune eficienta pentru a determina cele mai interesante experiente de invatare, atat pentru ei, studentii, cat si pentru mine, profesorul in formare.
Frumos, nu? Asa ziceam si eu. Asa imi imaginam si eu lucrul cu studentii, asa imi organizam si eu lucrul cu ei. Am pregatit materiale, teme incitante, intrebari descusatoare de problematici si datatoare de solutii incurajatoare pentru ei, viitorii profesionisti ai domeniilor in care se specializeaza. Primul an a fost ok. Eram fericita, eram entuziasta, eram… oarba! Studentii mi se pareau ca sunt eu, cu doar 1 – 2 ani in urma, i-am rugat sa imi spuna pe nume, empatizam total cu felul lor de-a fi. Am inceput sa lucram exemplar, cu reguli negociate, evaluare negociata, cu discutarea timpilor necesari pentru diferite sarcini, alegerea temelor, punctaje, plaje de performanta… in fine, tot tacamul unui invatamant superior demn de integrarea Romaniei in UE si de Procesul Bologna.
La sfarsitul anului, evaluare de seminar. Metoda: moderna, alternativa, portofoliul. Am creat o grila de evaluare, cu criterii si descriptori de performanta, sa ofer, nu, o evaluare obiectiva si cat mai lipsita de bias-uri. M-am trezit cu doua palme – pleosc! pleosc! peste fata. Desi lucrasem cu vreo 3 grupe a cate 15-20 studenti (ce placere, lucrul in grupe mici!) prezenti in mod constant, activi si interesati, la seminarul de evaluare m-am trezit cu un amfiteatru plin cu 300 – TREI SUTE!!!– de studenti, gata de “livrat” portofoliul la seminar. Catedra mi s-a umplut de 2 mormane imense de portofolii. Evident, tanarul si exigentul ucenic de profesor universitar din mine s-a revoltat, s-a simtit jignit, inselat, tradat in credintele sale pedagogice. M-am simtit chiar umilita. Adica, ma pregatisem, fusesem onesta, corecta, avusesem un armistitiu de fair-play. Si acum?! Am vrut sa le refuz portofoliile celor care nu frecventasera. Mi se parea incorect fata de grupele cu care lucrasem, pe care “ii muncisem”. M-au rugat, m-au implorat, ca lucreaza, ca n-au putut, ca s-au suprapus… m-au… santajat emotional, nu?! Am zis, hai, fie, sa fiu “de-a lor”. I-am rugat sa transporte portofoliile la biroul meu, aflat in zona. De acolo, cu masina, acasa.
Primele 10 portofolii au fost interesante. Ii rugasem pe studenti sa introduca in portofoliu un eseu personal, un referat cu o abordare stiintifica, interpretarea – analiza unor articole din presa si alte cateva teme. Urmatoarele 10 aveau ceva interesant…. Erau de pe internet, dar ok, erau interpretare destul de personal…. Grila mea parea sa functioneze, avea puncte de tot felul… Dupa 30 de portofolii deja totul era copiat, identic, absolut copy-paste, trist, fad, un gri absolut peste idealurile si sperantele mele de a indrepta lumea prin indreptarea oamenilor de pe bancile scolii. M-am oprit. M-am gandit. Am numarat pana la 10 si am respirat adanc. Apoi pana la 100. Am iesit in aerul fierbinte de iunie si mi-am luat o inghetata. Am reluat cititul si punctarea. Erau pur si simplu copiate complet de la colegi. Dezamagirea mea nu cunostea margini. Si eu fusesem studenta si imi blamasem poate profesorii pentru note neasteptate si, considerate, nemeritate. Dar dintr-o data nu mai recunosteam studentii acestia pur si simplu rai, o rautate nediscutata, ne-vorbita, tacuta si absurda. In ciuda asteptarilor lor, am punctat jos de tot, precum atitudinea lor josnica fata de mine. Am gasit puterea si ratiunea de a face discriminari intre performantele lor, pe criterii multiple care sa justifice obiectiv diferentierea.
Atunci am devenit profesor. Intre teancurile de portofolii si grile cu punctaje, am simtit cum ucenicia mea se terminase. Nimeni nu imi spusese cum va fi “nasterea” aceasta, devenirea. Era ceva ce trebuia trait pe pielea mea. Si asa se intamplase. In anul urmator stiam exact ce aveam de facut. Am stabilit reguli clare. Am negociat o parte din ele. Am propus modalitati de evaluare. Am negociat putin. Am tinut prezenta si am punctat separat participarea. Si, mai ales, am introdus peer – evaluation, o evaluare intre colegi. Ultimul seminar a fost heaven for me. Stiam ce se va intampla in fiecare moment. Am colectat portofoliile. Am distribuit grilele de evaluare. I-am rugat sa se semneze. Ca evaluatori, desigur. Am distribuit aleatoriu portofoliile. Zambeam. Stiam. Au evaluat 30 de minute. Au citit, au recitit, au punctat, au confruntat realitatea cu descriptorii de performanta si au dat puncte. I-am lasat pe ei sa se infrunte. Pe ei, si pe colegii lor. Apoi am strans din nou portofoliile, cu grilele de evaluare si punctajele propuse. Ultimul cuvant era al meu. Am citit portofoliile. Numai ale celor care fusesera la seminarii. Am punctat si eu. Oricum, mai mult decat punctasera ei. Ma uitam la ei…. dragilor… am discutat cu fiecare in parte. Alegeri, motivatii, explicatii. De ce? De ce asa? Cum altfel? Parerea ta? Concluzii? Solutii? De ce?
Am punctat realist si diferentiat. Insa… confruntarea a avut loc intre ei. Pentru ca fiecare si-a vazut grila cu evaluarea, cu punctajul evaluatorului. Si s-au considerat nedreptatiti si au avut motive de cearta intre ei si chiar motive sa vina la mine pentru a media conflicte. Ca evaluarea trebuia anonima. Ca ei nu se inteleg toti intre ei. Ca si-au platit polite. Ca acum sunt suparati unii pe altii si sa nu mai fac asa, sa pun eu note singura si sa fie asa. Pierdusera si singura lectie pe care o aveau de invatat din experienta asta. Lectia prin care invatau autoevaluare si feedback. Cum ca e vorba de responsabilitate. De a accepta sa fii evaluat si de a oferi evaluare la randul tau. Responsabilitatea de a realiza ceva, un proiect, un portofoliu sau un mare CEVA in viata. Ca suntem mereu evaluati de ceilalti, de colegi, de prieteni si ca de obicei ii cunoastem pe acesti ceilalti si trebuie sa traim cu „punctajele”, cu etichetele, cu evaluarile lor. Ca nu mereu e cineva care sa ne rezolve problemele si sa imparta „dreptatea suprema”. Cum ca maturitatea incepe si din anul 1 de studentie si ca viata adevarata incepe chiar si de pe bancile scolii.
Ce va pot spune despre acum? Tin si acum seminarii, imi perfectionez tehnicile si sper ca studentii mei sa invete lectiile pe care fiecare experienta de invatare impreuna le genereaza. Si eu invat cu ei, pentru ei, si devin mai „profesor” cu fiecare an care trece. Imi sunt dragi, cu incercarile, succesele si esecurile lor. Universul meu se invarte in jurul ideii de auto-responsabilizare asupra invatarii. Iar scoala universitara este un laborator in care avem voie sa incercam, sa gresim, sa testam, sa plangem, sa ne bucuram, sa ne entuziasmam – pentru ca este anticamera vietii. Dupa aceea, greselile sunt punctate si nu intr-un catalog. Greselile vor conta in ierarhia profesionala, in bonusuri la salarii si in experiente enumerate fara sfarsit in CV-uri. Si mai vreau sa va spun ca se vede cand copiati. Sincer, se vede tot, din orice punct de sala as fi.
Ar fi foarte interesant sa-i inviti pe studenti pe blog si sa incerci sa-i capacitezi. Un exemplu reusit de comunicare in sensul asta este blogul lui Gramo – http://gramos.wordpress.com/