Back to school, day 1. Ziua marilor începuturi, ziua rezoluțiilor și a angajamentelor uitate mâine

Săptămâna aceasta aș dori să o dedic fenomenului numit ”începe școala”. Ziua 1 este ziua marilor angajamente. Gata, începe școala, așa că:
– o să dorm mai devreme
– o să ascult de mama
– o să fie totul bine

În fine, în ziua 1 toate caietele sunt frumoase, entuziasmul și mirosul de proaspăt al diferitelor accesorii școlare – există așa ceva?! – sunt încă sus, ”doamna” e încă drăguță, cu machiajul perfect fixat și calmă (și-a spus și ea angajamentele de dimineață, în drum spre școală – o să fiu mai calmă, nu mai țip, o să-i las mai ușor…). Dacă dați pe repede-înainte, să zicem așa, aleatoriu, 25 noiembrie, na! ei… aveți așa o mică imagine în cap? (să încercăm: doamna are părul vâlvoi, machiajul pare curs de la plânsul isteric de neputință și nervii trimiși la sanatoriu, are un zâmbet șters și strâmb, elevii aruncă cu cărțile și caietele prin clasă într-un concurs ad-hoc de avioane, unii stau călare pe catalog să-și motiveze absențele, se stă pe facebook și se dă check-in la ”madness all around”, se trimit sms-uri, se bârfesc ultimele cuplaje…) – ok, bine, nu, să rămânem în cadrul romantic și chiar ușor sămănătorist al zilei 1…

Dacă acesta este conținutul, mă interesează cadrul. Paradigma. Abordarea. Ce mai căutăm la școală. De ce efortul – cu florile, cu pantofii noi, cu cărțile și caietele. La ce bun. Ce căutăm în viața noastră – elevii, profesorii, directorii, inspectorii…? Știm – chiar știm?? – că în realitate e ceva precum ”scapă cine poate” – unii vor învăța, vor reuși să strâpungă pâcla groasă a cunoașterii, vor reuși să-și țină capul sus și să respire în sus, alții o vor încerca pe ocolite, se vor îneca, vor tuși, se vor da ”bolnavi„ – e greu, nu se poate așa ceva, e peste putințele unui copil de xyz ani, ăștia sunt nebuni, lasă mamă, că uite cum se reușește în viață…

Mă întorc în copilărie. Era o carte simpatică a lui Mircea Sântimbreanu – Recreația mare (am dat-o în căutare la mama acasă). E acolo o povestioară – Suflețelul învață. Genial! (o găsiți la finalul acestui post, am găsit-o pe net, mărit fie Domnul că a luminat niște oameni să inventeze chestia asta!). Da, mămicilor și tăticilor îngrijorați că ”suflețeii” sunt suprasolicitați le recomand un exercițiu simplu de economia timpului. E de la sociologi:
24 h : 3 (activități majore umane – somn, muncă, timp liber) = 8 h

din care:
8 h somn – cam cât doarme un tânăr? (recomandat intervalul 22 – 6. Treacă – meargă, că nu adormi la comandă = 23 – 7)
8 h muncă – școală concentrată (adică efort intelectual pe bune) = cam 6 h – nu chiar la fix, pauze, sms-uri, a întârziat profa etc. + 2 h de învățat post-școală – teme, lectură
8 h timp liber – sport, hobby, socializare, cultură, lecturi, muzică, dezvoltare personală, natură (nu mall!), timpul alocat casei (întreținere, cumpărături, curat ș.a.)

Soooo? Ce vă iese la listă? Dă cu virgulă?? Unde, în ce componente? Sigur că nu sunt bătute în cuie, dar aritmetica funcționează și puteți încerca dezechilibrele pe pielea voastră – pardon, pe timpul vostru!

Că școala are probleme? Are. Și grave. Curriculum, profesori, manuale și suporturi de învățare, paradigma de învățare dezafectată, resurse logistice, atitudine, atmosferă.

Totuși, în relația asta suntem 3. Școala, elevii și familia. Tot timpul. Chiar când fizic unii nu sunt, ei tot sunt.

Școala are nevoie ca în capătul ei de relație să-și clarifice încotro merge. E confuză. Și, opinie, are nevoie să revină la pătrățelul 1, back to basics. Ce misiune, ce obiective, ce resurse, cu cine, cât timp, cum. CUM? CUM, CUM? Conținutul e important, dar procesul ne omoară!

Ar fi multe de spus, dar în dimineața asta am ales acest mesaj de început de școală pentru că afirmă. Și afirmarea e un început în a spune – avem o problemă, dar dorim să o rezolvăm. S-ar putea să dureze mult timp, să necesite compromis, să nu fie mereu cum vrem noi, însă putem face asta. Dacă ne este clar care este obiectivul.

Obiectivul ar putea fi: opriți genocidul emoțional al copiilor în școală! Opriți genocidul emoțional al profesorilor în școală! Opriți pur și simplu acest război dintre voi care consumă timpul, energia, nervii și resursele financiare ale tuturor!

 Familia are partea ei. De probleme ”personale” și de vină. Nu e acolo, e în altă parte. Acolo unde produce resursele financiare pentru a ”ține” copilul/copiii la școală și la după-școală și apoi la toate celea pe care școala nu le face – sport, arte, muzică, dezvoltare personală, socializare de calitate. Familia, între altele, se uită mult la televizor (ei nu au timp să gândească, că muncesc, așa că servesc niște ”semi-gândite” pentru digestul zilei), crede în reclame și se frustrează că la ei acasă nu apare Mr. Musculo pur și simplu și ”din astea nu avem”, decât. E și versiunea 2.0 de familie îmbunătățită care povestește cu copilul, își apreciază și supra-apreciază ”produsul” (din păcate tot timpul prea posesivă abordarea), au comportamente-clișeu de mame-perfecte, tați-implicați, se supra-poziționează social și ca așteptări și e tot timpul nemulțumită că toți factorii implicați din jur sunt under-performing și under-delivery.

Desigur, capitolul se încheie cu: Noi oricum nu putem să influențăm cu nimic. (școala asta trebuie să fie ceva super mega extraordinar dacă niște părinți care plătesc rate astronomice la case și mașini și chestii pe care alții nu le fac/au într-o viață – și mă refer aici nu la bani, ci la capacitatea mentală și emoțională deosebite de a face față unor provocări de viață uriașe – nu găsesc resursele de capacitate de a face față sau de a înfrunta școala și de a-i solicita acesteia un comportament adecvat față de copiii lor).

La capătul lor, elevii au propriile provocări – sunt în plin proces de creștere și învățare (socială, emoțională, intelectuală), sunt într-o dinamică extraordinară fizic și hormonal (cresc, se dezvoltă, se schimbă pur și simplu), descoperă și redescoperă ”mersul lumii” în fiecare minut, asimilează, se acomodează și în final, se adaptează (mulțumim, dle Piaget!) – de menționat că acest proces este de fapt o sumă de procese simultane, suprapuse și… fără nicio pauză!

În toată nebunia asta, societatea merge mai departe. Se produc schimbări, inovații, dezvoltări. Se nasc și mor oameni. Se trec generații. Copiii care ieri intrau la școală, plini de emoție, își duc proprii copii la școală. Oftează și poate să gândesc că așa cum au reușit ei prin școală, vor reuși acum și ai lor. O să le spună ei, o să le împărtășească din experiența lor. Ce făceau ei. Cum scăpau ei.

Dar, șoc și groază! Copiii își revendică propriul lor proces de reușită. Cu greșelile lor. Cu lupta lor. Cu instrumentele și armele lor. Este procesul lor și se vor revolta inclusiv împotriva părinților lor. Mulțumesc, mama și tata, acuma e rândul meu. Niște bani de buzunar, pls și vin târziu acasă.

Mai înțelegi ceva? Da, că în creuzetul ăsta de viață ne trăim simultan și concomitent unii pe alții. Ne oferim de fapt oportunități de învățare unii altora, ne suntem proprii elevi și profesori și familie. Indiferent de cât de tare sau departe fugim unii de alții, ne reîntâlnim de fapt, în fiecare secundă. În colegul de bancă, de birou, în omul din fața mea la metrou, în vânzătoare, în furnizorul de net, in Mark Zuckerberg, în mine, în tine.

Pe cât de conștient fugim, pe atât de inconștient ne apropiem. Pe cât de diferiți suntem, pe atât de asemănători ne găsim. În speranțe, în planuri, în moduri de a face, în obiective, în calități, în asemănări și deosebiri.

La final, mă întorc la școală. Acolo unde pot crea și recrea în sute și mii de feluri realitatea, societatea, interacțiunile, acolo unde pot genera o infinitate de trăiri, de stări, de sentimente, de gânduri, de concepte. Acolo unde am putea crea învățare și oameni. Acolo unde cred că un iceberg poate avea dintr-o dată atât de multe înțelesuri și întelegeri.

”What lies behind us and what lies before us are tiny matters compared to what lies within us.” by Ralph Waldo Emerson

 *****

Sufletelul invata
de Mircea Santimbreanu
Cand Ionel se apuca de invatat, toata lumea din jur paseste in varful picioarelor. De fapt, “toata lumea din jur” e numai bunica,scunda, slaba si putin cocosata. Mama e la serviciu iar tatal e plecat de vreo trei saptamani in delegatie.
Se intelege, bunicii nu ii vine prea usor sa calce in varful picioarelor- are aproape saptezeci de ani. Ea stie insa ca tarsaitul papucilor il enerveaza pe baiat. Si doar sufletelul invata… . “ Lasa-l sa invete… dragul de el ! Ce silitor e ! Cum vine de la scoala se apuca de invatat. Nici sa manance nu mai are rabdare. Dragul de el, mananca cu ochii in carte… Si cand se incalta e cu cartea alaturi… Saracutul, de-abia nimereste sireturile de la adidasi”. De aceea il incalta bunica, in timp ce sufletelul citeste. Ati mai pomenit un baiat asa de sarguincios?! Se spala cu cartea in mana… Si culmea! La scoala, doamna invatatoare ii da numai “sufficient”. Cum poate spune doamna invatatoare ca sufletelul nu invata deloc? Ionel e constiincios! Toata ziua sta cu cartile in mana, manca-l-ar bunica de sufletel! Uite, si acum citeste de numai-numai!
Cu parere de rau, bunica trebuie sa-si deranjeze sufletelul ca sa-l trimita sa cumpere paine:
 Ionel… Ionel, sufletelule…
 Ce vrei?
Dragutul de el, nici cand vorbesti cu el nu isi desprinde ochii de pe carte!
 Comoara lui bunica, nu te duci tu dupa paine?
 Uff! Nu poate omul sa citeasca un rand ca ba trosnesti lemnele in soba, ba faci galagie cu galeata de apa, ba vrei sa ma duc dupa paine… Eu nu mananc paine. Du-te dumneata daca vrei paine… Pe mine sa ma lasati in pace. Am de invatat… Dumneata nu vezi?
Si agita in fata bunicii o cartoaie groasa cat ghiozdanul, invelita cu o coperta albastra pe care scria mare, cu litere de mana: Limba si literatura romana. Bunica priveste cu admiratie cartea cea groasa si isi cere iertare:
 Nu te enerva, scumpule, ma duc eu… invata, invata… sufletelule…
Cand bunica se intoarce, baiatul e tot neclintit.
 Manca-l-ar bunica, cum mai citeste el! A si terminat toata cartea de “Limba si literatura romana”…
 Da-mi “Cunoasterea mediului”… E in ghiozdan… imbracata in coperta rosie, mormaie Ionel la bunica.
Bunica alearga la ghiozdan, scoate o carte la fel de groasa ca si prima si cu sufletul la gura de oboseala i-o duce lui Ionel. Un singur lucru o ingrijoreaza pe bunica. Ionel nu prea scrie. Ba chiar nu scrie deloc. Bunica isi ia inima in dinti si il intreaba pe sufletel:
 Ionel… sufletelule, voi nu aveti de scris?
Baiatul raspunde plictisit, fara sa isi ia ochii de pe carte:
 Mda… avem…
 Si… si nu scrii, sufletelule?
Sufletelul arunca furios cartea:
 Nu vezi ca invat?
 Nu te supara, sufletelule… Poate, ziceam, de, sa te ajut putin…
Ionel se da repede jos din pat. I-a trecut furia. Ochii ii sclipesc vesel:
 Bunico, dumneata scrii frumos, nu-i asa? Scotoceste in ghiozdan, scoate o carte si un caiet si scrie-mi si mie temele la matematica. Te rooog frumoooos! se miorlai Ionel la bunica.
Bunica scoase matematica din ghiozdan si se apuca sa scrie temele. Dar ea e batrana si nu prea vede bine, asa ca mai incurca numerele si mai gresi.
 Uite… e bine? Am terminat.
 Foarte bine! Vino sa te sarut, bunico.
Dar Ionel nici nu baga de seama ca tema avea multe greseli pentru ca nici nu se uita peste ceea ce scrisese bunica.
A doua zi veni nervos de la scoala, tranti ghiozdanul si incepu sa strige la bunica:
 Ce mi-ai facut? Mi-a dat insuficient… Numai din cauza ta. Uite! Toata tema e taiata cu rosu! Si, dupa ce se mai potoli din tipat, Ionel o privi aspru pe bunica si ii spuse pe un ton taios:
 Tu ai gresit, tu sa refaci tema!
Apoi se puse pe pat, tinand din nou in mana cartea de „Cunoasterea mediului”. Bunica se aseza la biroul de langa patul baiatului si se apuca de scris. Dupa o jumatate de ora ea observa ca sufletelul a adormit cu cartea in mana. „ E obosit, saracutul. A invatat mult saptamana aceasta”, se gandi bunica. Pentru ca baiatul sa doarma mai bine, bunica se ridica de la birou si ii lua cartea din mana. Se uita lung la carte si se gandi ca pe vremea ei literele din manuale erau mai mari. Isi potrivi ochelarii si incepu sa citeasca:
„… Ramas pe tarm, fugarul privea piratii ce se indepartau pe mare… Atunci, apucand cu o mana calul de capastru, iar cu cealalta scarpinandu-se la ceafa, scoase pistolul si incepu sa traga…”
Bunica nu pricepe nimic. Scoate ochelarii, ii sterge de doua ori si ii potriveste mai bine. Intoarce pagina:
„ Scoase un urlet fioros si zvarli cutitul spre palmier, dar acesta disparuse. O banuiala incolti in mintea piratului: nu cumva era o pacaleala?”
O banuiala, vorba cartii, incolti si in mintea bunicii. Asta era „Cunoasterea mediului”? Nu cumva era o pacaleala? Se indrepta spre ghiozdan, scoase cartea de „ Romana”, o deschise, se uita la prima pagina si ramase mirata. „Autorul” manualului avea, saracul, un bandaj pe un ochi. Cine o fi? Citi explicatia:”Tom chiorul, tanarul bandit din America”. Apoi, rasfoind „manualul”, dadu de alta poza, cu un bandit vestit.
Ingrozita, bunica scapa cartea din mana. Se apleca sa o ridice si o lovi in fata caldura sobei in care pocneau lemnele aduse de dansa.
 Ionel! Striga bunica. Ce materii aveti voi maine la scoala?
Baiatul se rasuci in pat si ii raspunse mormaind:
 Limba si literatura romana, Cunoasterea mediului,…
 Va sa zica, Limba romana… Alese cartea cu coperta albastra si o arunca in foc. Pe urma, Cunoasterea mediului, zici? Paginile cartii cu coperta rosie ajunsera si ele in foc.
 Ce faci, bunicuto? sari ca ars baiatul.
Dar bunica nu raspundea. Arunca in foc cartoaie dupa cartoaie. Se intoarse apoi cu fata rosie, imbujorata, catre baiatul care ramase uimit:
 Ce fac? Nimic… Am atatat putin focul… si adauga aspru, privindu-l peste ochelari: Sa lipsesti din ochii mei… Du-te de adu doua brate de lemne, si pe urma stam noi de vorba. Ma mai pricep si eu la Cunoasterea mediului si la Limba romana, „sufletelule”…

Oana Moșoiu

View posts by Oana Moșoiu
Lucrurile nu sunt greu de facut, e greu sa intram in starea de a le face - C. Brancusi

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll to top