Școala este acolo unde este ultima bancă

Perioada aceasta de liniște în universul meu restrâns îmi prilejuiește reflecția, de la o distanță sănătoasă, asupra dezbaterii educaționale. Nu, nu am acum chef să-mi prezint viziunea și perspectivele asupra reformelor. Am să spun doar – măcar să dea Dumnezeu să vedem ceva reformat! Sunt încă din studenție implicată în procesele de reformă din educație și să mor dacă am văzut ceva schimbat în afară de inspectorii perindați politic prin inspectorate! No offence, pe unii îi știu personal, fiecare ajuns acolo își închipuie că o să facă și o să dreagă, dar e așa multă incompetență și/sau lipsă de sprijin în a genera și susține procese inovative, încât totul devine o mascaradă. Până la urmă, noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc, right?

furtuna

Când încep cursul de Pedagogie I, cu anul I, semestrul II, din cadrul Modulului Psihopedagogic, deci, da, ați înțeles, când începem programul de ”făcut profesori”, mă izbește privirea pierdută a studenților ce au optat pentru modulul oferit gratuit în timpul studiilor de licență (”că după aia, doamna, trebuie să-l plătim, dacă nu-l facem acum. Deci dacă tot e gratuit, am zis sa venim…”). Lucrez cu studenți umaniști, la Sociologie care va să zică. Viitorul lor în educație înseamnă cultură civică, educație antreprenorială, la o adică și cea economică, sociologie pe unde se face… incert, vor depinde de număr de ore, catedre incomplete. Cel mai probabil vor alerga între 2-3 școli pentru a-și completa norma. Până termină facultatea își vor fi găsit joburi în analiza de date, studii sociologice, marketing. Unii foarte, foarte, dar foarte motivați își vor fi dorit să devină profesori, dar statutul social și material al profesiei îi vor demoraliza suficient încât să renunțe. Dintr-o generație, dacă râmân 10 să ia calea profesoratului. Și stai, că au de trecut titularizare, șocul postului cine știe pe unde, contactul cu inspectoratul și mirarea – oare asta făceau profesorii noștri din liceu care ne-au inspirat să urmăm o astfel de carieră? Oare cum au reușit?

În fine, revenind, când discutăm paradigma în care ținem ”împreună” cursul, le ofer acest punct de plecare: gândiți ca și când mâine ați deveni miniștri ai educației. Ce probleme sunt în sistem? Ce este sistemul? Cum am aborda problemele din domeniul educației? Perspectiva asta înaltă, de avion, îi sperie un pic, mai ales că sunt încă abia plecați din liceu și starea de opresiune și dictare nu a trecut încă (uneori nu trece nici până în anul 3). Hai, ia să trecem cu toții de partea cealaltă a băncii, ia să vedem cum se vede sala de clasă de aici, de la catedră? Dar dacă ar fi un birou de ministru?

Și începem să discutăm – mai întâi modulul ascultă, apoi modulul liniște (în principiu, nu prea le vine să creadă că pot vorbi și ei la curs, plus, dacă Doamne ferește, spun ceva prostii?!), apoi, în sfârșit, încep să se dezghețe și vorbim.

Cel mai greu este să vorbim despre ce înseamnă sistem educațional. Asta la Pedagogie II, semestrul I, anul II. După partea mai de teoria educației din anul I, intrăm practic în sala de clasă și luăm procesele pe rând – curriculum, învățare, predare, evaluare, conducerea clasei de elevi, situații de risc și conflictuale, etica profesiei. Deci, ce este sistemul? Școlile? Inspectoratele? Oamenii? Elevii? Părinții? Cine spune cum arată acest sistem? De ce sistemul e ”rău”? Ce îi dă această caracteristică? De unde luăm mostre pentru a înțelege calitatea sistemului? De la oraș? De la sat? Din provincie? Din capitală? Din marile orașe?

Pentru mine, funcționează o regulă simplă: lanțul are forța celei mai slabe zale. De acolo se rupe el. Dacă eu aș fi ministru, mi-aș aduce în birou o bancă din cea mai urâtă, neîngrijită, veche și slabă școală din România. Mi-aș pune o tablă din aia neagră, mâzgălită cu urme albe, ștearsă cu un burete mizerabil sau o cârpă muiată într-o găleată cu apă murdară de atâta cretă și praf. Mi-ar aminti, în fiecare zi, la fiecare întâlnire și protocol încheiat că sistemul are calitatea din cea din urmă școală a țării. Că sistemul este acolo unde este ultimul elev din ultima bancă din ultima școală din România. Aș aduce banca aia la toate întâlnirile cu toți responsabilii din toate instituțiile din subordinea ministerului să întreb ce naiba faceți în birourile alea în fiecare zi de mai avem elevi care stau în bănci ca astea? M-aș duce cu banca aia la ședințele de Guvern și aș pune-o în fața celorlalți colegi miniștri. Apoi m-aș duce cu ea în Parlament la senatorii și deputații care învârt posturi politice în școli și inspectorate, care aprobă bugete și legi. Apoi m-aș duce la toate întâlnirile publice, cu primari, prefecți și alte fețe înalte și le-aș da cu banca aia peste ochi și le-aș spune că meritele guvernanței lor stă în starea pe care o are cea din urmă școală din teritoriul LOR. Că un inspector este bun pe cât de bun este ultimul elev din ultima școală din județul LUI. Că un director este bun pe cât de mulțumit și bucuros și scos la lumina cunoștinței și curățeniei este ultimul elev din ultima bancă din ultima clasă din școala LUI.

Dar de aia eu nu voi fi ministru niciodată și niciodată o bancă veche nu se va plimba prin România și printre instituțiile responsabile ale statului amintindu-ne că noi toți, ca țară, suntem acolo unde este ultimul sat și ultimul copil din ultima bancă din ultima școală.

Relația mea cu Eminescu

Cred că a devenit cumva desuet să-ți mai placă autori clasici… de manual. Cine mai e și ce mai vrea Slavici în 2016? Ce povești mai sunt și astea ale lui Creangă? Într-o lume în care absolut totul este pus sub semnul întrebării, contestat, reinterpretat, cine mai sunt autorii despre care nu știm nimic, dar ale căror opere le-am descifrat prin banale comentarii literare și subiecte posibile de bac? Ei bine, eu am citit literatura obligatorie și chiar puțin mai mult.

Relația mea cu Mihai Eminescu a devenit definitivă în clasa a XII-a sau a XIII-a… (liceu pedagogic). Domnul profesor Ioan Dănilă a venit la clasă cu Operele lui Eminescu și ne-a împărțit volumele între noi cu tema: de fișat întreg volumul. What??? Adică gândeam ce gândesc probabil acum mulți liceeni: ce-o mai fi și asta? Mi-a picat ceva corespondență și multe manuscrise în care poetul își muncise poeziile. Continue reading

Final de an, lecții

Se pare că anul acesta a fost prea puțin despre scris. Mai multă reflecție, mult văzut, mult procesat, niciodată ajuns în forma cuvintelor scrise. Până la urmă, nici nu m-am mai forțat. Ce-a fost să fie, a fost. Încă în pauză de scris, câteva lecții ale anului:

– Lucrurile importante se fac greu, cu muncă, efort. S-ar putea să te bucuri cam 15 minute, după care te vei întoarce la munca grea, de catâr, pentru lucrurile importante pe care le mai ai de făcut. Dacă e prea ușor, s-ar putea să fie ceva ciudat la mijloc. Ori e superficial, ori nu e de durată, ori… Povestea asta flower-power, zen, feng shui, binili învinge, fă ce-ți place, floricele, ține atâta vreme cât este susținută de muncă – timp, efort, expertiză etc. etc.

Continue reading

Încă despre Danemarca

Ce să mai fie de spus despre Danemarca? De câțiva ani, de când călătoresc periodic aproape în această țară, datorită angajamentelor profesionale, reușesc să mai observ sau să aflu aspecte despre modul de a fi, stilul de viață, comportamentul și paradigma socială pe care o trăiește acest popor.

Liniștiți, calmi, de cele mai multe ori neutri atitudinal, oamenii aceștia își trăiesc vecinătatea în mod invizibil. Politicoși, atenți la maniere dar fără a fi manieriști, au un echilibru intern construit prin modelul social, prin sistemul educațional și prin modul de ancorare la spațiul geografic din jurul lor.

Comunitățile (komune) sunt adunate, joase, cu case sau blocuri deloc înalte. Chiar și cele cu 3-4 etaje par doar niște case mai mari și mai drepte. Chiar dacă sunt spațioase, luminile sunt toate la nivelul mesei, poate câteva palme mai sus. Nu cred să fi văzut aici lumini în tavan și în orice caz, nu strălucitoare. Toate luminile sunt discrete, lumini de seară, intime, din aplice, lumânări, veioze. Clădirile orașului sunt la fel de așezate unele în altele, nu se înțeapă reciproc, nu se incomodează unele pe altele și, desigur, sunt acolo de sute de ani.

Continue reading

Puterea familiei

La acest început de an închid bucla 2014 cu reflecția asupra familiei. Dincolo de mine, există un univers care mă înconjoară și care este familia – apropiată și cea extinsă. Un capital uriaș de energie, de resurse în variate forme, de putințe care altfel nu ne-ar fi accesibile.

A aspira la mai mult în viață este, într-o perspectivă creștină în care trăim noi, un exercițiu de a putea și de a valorifica acele capacități lăsate de Dumnezeu în tine, ca daruri, ca talanți ca să te descurci pe lumea asta, în drumul către mântuire. Nu atât acumularea materială este importantă, și în mod clar nu este miza sau obiectivul nostru. A putea reprezintă concentrarea forțelor noastre interioare, o probă de nivel următor, o reușită că în viața asta, dacă îți propui ceva și te ții concentrat de jumătatea umană a planului tău, mai vine și jumătatea lui Dumnezeu acolo și se împlinește.

Continue reading