Să nu se termine săptămână fără follow up la Congresul Educației din 14-15 iunie.
Am scris pe facebook cateva impresii din prima zi si apoi din ziua 2. Impresiile sunt undeva între empatia cu intenția ministrului/ministerului de a avea un eveniment major și național dedicat educației, înțelegerea constrângerilor de a face din acest eveniment un punct de cotitură așteptat/dorit în sistem și ne-înțelegerea – că lucrurile nu pot fi de luni exact la fel.
Să o luăm încet:
– Re-există un congres. Denumirea nu e fericită, la nivel de evenimente se uzitează deja alte concepte, conferințe, ne-conferințe (un-conference), întâlnire anuală… nu știu exact cum să fi fost mai bine, dar congres… 23 de ani e prea repede ca să fi uitat noi ce era ăla un congres. Am înțeles dorința de a ancora evenimentul cu cel buclă-peste-timp din vremea dlui Maior (primul congres…), dar dl. Maior a fost ministru acum așa de mult timp… (chiar dacă legea educației din vremea dânsului a răzbit, hăt, până în 2011). Deci, ideea de congres a și făcut ca anumite lucruri din program să se întâmple fix ca la un congres. Congres ați vrut, congres ați avut 🙂
– La scară mare. Chiar da. Deși evenimentul s-a realizat cu invitații în circuit închis, fiind prezenți oameni din sistem și colaterali de la un anumit nivel în sus (inspectori, decât!), au fost foarte mulți participanți. Multe sesiuni cu teme focalizate, altele cu teme generale, transversale. Plen-uri. Foaiere. Sesiuni paralele si paralele (de exemplu, S2, S2B…). Din punctul acesta de vedere, da, chiar așa.
– Palatul Copiilor – mie personal nu-mi place – nici ideea (de sorginte comunistă), nici clădirea. Din nou, înțelegere pentru restricțiile financiare și de timp, deci, all in all, alegerea la îndemână, din resurse proprii. Sălile pentru sesiunile paralele au fost de-a dreptul improprii și nu au facilitat aproape nici respirația – îmi amintesc sala de cor de la subsol în care stăteau înghesuiți inspectori, directori de CCD-uri și profesori universitari. Totuși tema era de așa mare interes – cariera didactică – , astfel că lumea și-a sacrificat răbdarea și ținutele! La sesiunea în care am povestit eu (S11), deși sala a fost potrivită (poate cea mai potrivită – sala mică), alegerea neinspirată de a nu proiecta prezent[rile pe ecranul principal al sălii a făcut ca participanții să vadă tot timpul un desktop banal, în timp ce conținuturile se rulau pe un ecran minuscul în raport cu mărimea sălii.
Partea cea mai bună a fost făcută de UEFISCDI și echipa, jos pălăria! Identitate vizuală, orientare în spațiu, ghidaj cu voluntari, obligativitatea purtării ecusoanelor, anunț la microfoane de începere a sesiunilor – absolut grațios!
– Calm – foc mocnit și nu vâlvătaie. Aici e aici. Deși personal sunt o energică și îmi plac evenimentele cu zvâc, mobilizatoare, mi-a plăcut ideea acestui congres de a părea drept un fapt banal, în sensul unei normalități – avem un eveniment (anual, ca intenție) despre educație, informativ – consultativ – proiectiv, în care se întâlnesc capetele sistemului și iau pulsul, schimbă ultimele fapte de arme și pun la cale viitorul. La acest congres a ieșit bine întâlnirea capetelor, luatul pulsului și schimbatul de opinii despre ultimele tendințe în diferite paliere și teme ale educației. Partea consultativă a lipsit cu desăvârșire – ca și concept al evenimentului și, desigur, punere în practică cu spațiu și metodă în program. Asta nu mi-a plăcut, mi-aș fi dorit feedback și discuții pe prezentări, vorbitori mai bine aleși – dar mai ales mai bine pregătiți ca vorbitori. Începând cu mine, care m-am intimidat maxim la vederea dlui ministru în primul rând, așezat comod la educație nonformală, și terminând cu multe alte prezentări la care am văzut linii, linii, linii multe și mărunte de cuvinte în power pointuri cu masterslide slab conceput (font de 20….) – ei bine, asta nu mi-a plăcut. Meta-cognitiv acum, o prezentare-cheie de 10 minute cine a mai văzut? M-am simțit în dificultate – sunt la TEDx, să spun esențe și chestii de crăpat țeasta în 10 minute, sau sunt un vorbitor – cheie de la care se așteaptă the state of the art într-un domeniu (aprox 20 – 30 min pentru a acoperi decent o temă principală)? Da, am depășit cele 10 minute, pentru că nu am putut să esențializez toate corelațiile între nonformal și formal în timpul alocat și cu toate ideile pe care le aveam de dat și la care mai voiam și discuții și reflecții și întrebări… În fine, soluția a găsit-o Andrei Popescu – citiți dvs. ppt-ul pe CD (bună idee, dar doar la sesiunea noastră!), și acum, în picioare, să nu mai fim așa cuminți! Super inspirat, mulțumesc Andrei!
– Deși mi-au plăcut informalitățile între vorbitori și degajarea registrului, în unele locuri mi-au displăcut intervențiile prea familiare, prea ”între noi” – temele erau atât de importante și unele, atât de urgente! S-au pus probleme arzătoare pe masă – bacalaureatul, evaluarea în educație, cariera didactică, învățământ superior, fonduri structurale – și totuși, în așa glumițe s-a încheiat totul! Va fi bine, luni ne întoarcem la treabă și am fost la congres și o să mai mergem și la anul… Cred că nu s-au delimitat clar registrele – râdem, glumim, dar nu părăsim incinta! Educația arde la ora actuală, pe probleme mari! Îl apreciez foarte mult pe ministrul Pricopie, mi se pare cel mai bun de până acum ca raport formă – conținut, e clar peste predecesori ca limbaj și atitudine, este echilibrat și nu face abuz de schimbări și de breaking-news – foarte fain mi-a plăcut limitarea asta de sub presiunea de a anunța ceva grav și important la congres! DAR! dar sunt de făcut lucruri și mi-a lipsit agenda și mi-au lipsit prioritățile la final! Mi-a lipsit high note-ul de final – poate ceva de genul: oameni buni, la muncă, nu la întins mâna, profesori, trezirea, puneți mâna pe carte, jos labele de pe copii (adică violență, agresivitate, presiune, manipulare), părinți, fiți acasă, veniți la școală, copiii aceștia sunt oglinda familiei din zilele noastre, plecată de acasă, ruptă în fund de criză și de șomaj pe de o parte și alta supraexcitată și abuziv suprafinanțată de parveniți antreprenori și corporatiști ce se simt vinovați că muncesc pe timpul copiilor, familie schizoidă, televizată până la chiloți…, inspectori si directori, terminați cu controllingul și începeți prășitul, agricultura, cum magistral a spus-o K R la TED ED (min 16)… oameni politici, depolitizați sistemul de învățământ, jos… și noi, noi, ministerul, la treabă, colegi, prieteni, sper că v-ați luat notițe și ca v-au venit idei ce oameni să uniți, ce idei să legați între ele, ce puncte critice să apăsăm pentru a schimba… hei, nu mult, e vorba de măcar 1 grad de schimbare… poate că acum, în larg, schimbarea navei cu un grad nu se vede, dar pe termen lung, ne poate duce într-un alt port… Atât aș fi vrut – să ne împingă domnul ministru, prin mesaj, cu un grad mai încolo față de prezent… Și deși, din nou, înțeleg reținerea și chiar rațiunea de a nu emfaza pe un eveniment care ”cere” rezoluții și mișcări revoluționare ce vor rămâne, desigur, simple vorbe la un congres, cred că o energie mai înaltă care să pună gândurile în mișcare ar fi fost necesară. Până la urmă, un ministru e totuși liderul de opinie al sistemului de învățământ și după mesajul lui cheie se învârt cancelariile… De la el ne luam un pic de entuziasm, un pic de inspirație, un pic de nădejde că merită să ne ducem lupta mai ritmat, mai împreună, mai cu sens, mai cu înțelegeri comune. Probabil însă, și pentru dl ministru a fost la fel de greu, ca și pentru noi ceilalți, participanți, să ne pliem pe un mesaj singular în urma unor experiențe atât de diverse cum au fost cele de la congres. Să avem încredere în instituția follow-up-ului, zic.
– Context, atmosferă, participanți – potrivit, potrivită, potriviți și foarte diferiți. De la Finlanda la subsolul Palatului Copiilor, totul a baleiat între vechi și comunist, modern și post-modern, aspirații înalte și comportamente provinciale, wanna-be și gen/like, deux-pieceuri corecte și flori cu taioare, ”poze cu ministrul” la panoul de onoare și conversații între 2 îmbucături, prezență de nevoie și așteptări de mesaje cheie, România de București și România profundă, gânduri că ”ce-o mai fi și asta” – ”hai să stăm până la final”, clișee și ppt-uri prost făcute până la vorbire clară și explicită cu informații de notat, tineri și bătrâni, adulți tineri și adulți maturi, fumători, prea mulți fumători plictisiți și neinteresați, până la săli pline și ochi-urechi ca antenele parabolice, întrebări, atitudini, răspunsuri, schimb de replici…
La final, da, e necesar un eveniment „de stat” despre educație. Da, a fost foarte bine – considerând mărimea, timpul, complexitatea, varietatea, necesitatea. Da, se putea și mai bine – să mai organizeze alții și să vadă cum e. Da, ne-am lungit. Da, ne-am văicărit. Și până la urmă, știi ce? Mâine chiar o luăm de la capăt. Iar eu personal am avut propriile epifanii și chiar știu ce voi face diferit.
Prezentarea mea de la Sesiunea 11 aici – CE2013_PPT_Oana M
