Școala este o instituție (destul de) uniformizatoare. În felul acesta de a fi al ei, școala nu e de capul ei. Ea răspunde destul de corect unei cerințe a societății. Aceea ca toți cei care ies la final de pe băncile ei, să fie într-un anumit fel, în special pentru a fi un fel gestionabil, la nivel social. Diversitatea nu are nimic a face cu spațiul larg și comun, încăpător al școlii care îi cuprinde deopotrivă pe cei dotați sau mai puțin dotați, pe cei săraci, bogați, clasă medie, muncitori, țărani, intelectuali, florari, mecanici și profesori universitari.
Diversitatea e greu de gestionat. Diversitatea nu e conformă cu…, și nu e conformistă. Desigur, una e să vorbim de diversitate în Letonia (aprox. 2 mil. jumate locuitori, cam cât în București într-o zi normală de muncă și universități), alta e să vorbim despre România (între 19 mil. și 22 mil. ca în poveste) și cu totul altceva este să vorbim despre diversitate în China (1 miliard și vreo 300 milioane). De altfel, aici nici nu se pune problema. Colegii mei care au fost pe-acolo într-un stagiu mi-au explicat cum li s-a explicat că oricum comunismul e singura formă posibilă de guvernare la asemenea amar de oameni. Cred și eu! Nici nu-mi imaginez ce-ar însemna pluri-partidism politic în China… Sau alegeri!!
Uniformizarea pe care școala o impune (și nu mă refer la uniformă, deși desigur e componentă din proces, una peste alta pentru mine a devenit o chestiune de eleganță și identitate atâta vreme cât ai parte de diversitate inter-școli), așadar această uniformizare este parte din ceea ce școala are drept funcție principală (sau avea): socializarea – integrarea socială. În acest sens, ea inculcă elevilor anumite norme despre care se știe (fie formal, prin legi și reguli sociale, legale, fie informal, prin cutume, ritualuri, scheme sociale) că asigură acceptarea socială și funcționarea în cadrul diferitelor grupuri sociale. Deci școala explică pe îndelete elevilor cum stă treaba. Școala face o misiune pentru societate – o ajută să se reproducă și să-și continue existență în forma în care ESTE.
Mai apoi, intră în funcțiune toată psihologia socială aplicată – presiunea grupului de apartenență, faptul social al lui Durkheim – constrângere (dacă nu faci și tu….) și exterioritate (…ce fac toți ceilalți…), abordarea weberiană din Etica protestantă și spiritul capitalismului, reguli economice ce țin de funcționarea pieței dintr-o societate în raport cu paradigma de guvernare (socialistă, liberală, democrată), precum și toată psihologia personalității aplicate la viața de zi cu zi, pentru a face din orice tânăr entuziast și diferit, unic și individualizat un membru perfect înregimentat al unei societăți omogene, previzibile și cu comportamente predictibile, condiționate și dependente de condiții externe și alți determinanți umani și sociali.
Pare ceva rău, gri, tern și în orice caz, destul de trist. Să știm că mergem să devenim niște încolonați. Să fim făcuți să ne dorim lucruri pe care LE AU ȘI CEILALȚI, trasee școlare – ȘCOLI/FACULTĂȚI LA CARE MERG ȘI CEILALȚI… din grupul de apartenență sau din grupul la care aspir să aparțin – hehe!, să ne dorim să luăm toți 10 și să avem coronițe, TOȚI, să mergem ȘI NOI la pregă, la concert, la chef ș.a.
Totuși, la un second thought, are sens… Tot foarte trist, dar la atâtea individualități și idei, de cele mai multe ori contrarii, opuse, agresiv oponente, agresiv împotrivă, toate ținând de dominare, control, putere, succes, reușită și, desigur, supraviețuirea speciei prin reușita individului cel mai puternic (lege biologică, că din pâmânt venim și noi…), are sens gruparea. Așa a apărut segmentarea de piață, etichetarea, gruparea și regruparea după milioane de caracteristici născând tot atâtea nișe de piață, așa au apărut presiunile minorităților (fumătorii, homo, religiile minore, rupte și plecate de-acasă din trunchiul de bază – tot de la putere, control etc., etc.) și așa trăiește toată suflarea corporatistă care face în esență MARKETING. Vânzarea în raport cu lucrurile comune, vânzarea în raport cu lucrurile diferențiatoare… Deși până la urmă, un detergent spală rufe pur și simplu, nu?! Adică, vreau să spun, nu e nici unul care să le și calce, nu?
Revelator în acest sens este acest articol.
Întorcându-ne în curtea școlii pentru a trage poarta după noi, merită oare puțină îngăduință instituția școlii? Până la urmă, fără funcția ei de ”omogenizare în folosul societății”, cum ne-am face față unii altora și diferențelor dintre noi? Cum ne-am intersecta lumile și le-am face să funcționeze împreună? Până la urmă și nenea ăla rămas singur pe o insulă și-a construit un companion dintr-o minge. Fugim de lume, ne revendicăm individualitatea, însă ne dor urechile de singurătate și alergăm în baia de oameni, chiar și doar pentru a ne recunoaște pe noi înșine în cei din jur.
