Back to school project. Ziua 2. Din programul de înarmare

Sună amenințător? Ei, bine, da, chiar așa. Gata cu prima zi, ne ștergem lacrimile, ne suflăm nasul cu putere, respirăm adânc și ne încercăm norocul în lume. Deocamdată, amușinăm mediul… clasa, proaspăt ceva; bănci, cum a fost norocul sau bugetul școlii; catedră, tablă – aceleași coordonate, nici o schimbare. Știți aia cu… Don’t grow, it’s a trap? Așa și cu prima zi de școală. Nu te du, e o capcană! Nu e doar prima zi! E până la anul… și la anul… și la anul…

În fine, după ce am identificat mediul, să tragem cu ochiul la co-vârstnici. Cine sunt ei? Ei… păi Gigel, Costel, Kiki, Miky, Ricky, Alex, Andy, Berti și toate alinturile și stupid-nick-name-urile posibile și imposibile. Nivelul 2 e să-i numești dupa adresele de email: blondy_for_ever_you@…., pisikamikamiau@…., 6679_boys_dont_cry@…., după datele de naștere sau ziua când și-au făcut emailul și tot așa…

În cancelarie se dau alte lupte grele – cum să spui politețuri tâmpite, să te miri apreciativ de noile deux-piece-uri a la doamna învățătoare (e o replică genială într-un film de epocă de aur, o fată merge pe o uliță de sat și se întâlnește cu învățătoarea, schimbă ceva replici și la final <tovarășa, nu se mai poartă pliurile…>), să critici ultimele schimbări din educație, politică, telenovele și rețete de murături, că tot e sezonul, vai, tu, ai văzut cât e varzaaaa???

Între cele 2 lumi pe care în mod voit le-am caricaturizat există un singur pod. Un culoar lung, lung, foarte lung, care nu duce nicăieri. Nu duce nicăieri pentru că o altă replică, mai deșteaptă de data asta, zice: Unde duce drumul ăsta? Păi unde vrei să ajungi? Nu știu. Atunci nu contează. (Alice în Țara Minunilor). Da, nu duce nicăieri și nici nu interesează pe nimeni. Tot ce apare în obiectivul turmentat al aparatului foto sunt niște chipuri neclare, multe, care trec și vin, pe fundal, iar în față, focalizat și clar, un uriaș catalog, pixuri albastre și roșii, scrisul pe tablă și buretele veșnic alb și uscat de cretă… Unde duce drumul ăsta? Păi tu unde vrei să ajungi? Păi să scap cu bine din asta… Atunci, înarmarea, frățicule…

Așadar, elevii își iau cu sine o doză mare de răbdare. Școala ține mult, vreo 4 ani în cazul fericit, plus alți 4, depinde unde începem numărătoarea. Dacă mai ai ghinion și duci lucrurile la extrem, luând totul prea în serios, e posibil să mai târșâi prin labirint vreo 1-2 ani în plus. Treaba ta. Cu răbdarea, trecem marea. Deci, ei au răbdare. Și, mai sunt și cu nervii proaspeți. Abia le cresc sinapsele. Abia se nasc ideile. Tocmai se trezesc la viață.

Apoi, își iau cu ei arsenalul tehnologiei. Telefoane, tablete, laptopuri, mp3. Cu blueray-ul la școală e incomod, dar poate așa, în extremis, ar face-o. Adică, dacă chiar ar vrea. Fă-le față dacă poți. Se uită candid în ochii tăi și tastează sms-uri pe orbetelea. Cred că în timp ce mai scriu câte unele – altele, colega face unghii pe sub bancă, o mică afacere ad-hoc, oricum după chestia asta mai urmează un curs și se face manichiuristă.

În fine, urmează artileria grea. Faza cu atitudinile. Și aici, fiind în plină formare, stăpânesc o gamă largă de stări, efecte speciale și chiar pe bune – neutralitate, disconfort cu schimb de replici, ironie pe față, provocările, agresiunea pe mai multe niveluri și în mai multe feluri, amenințările ”știi tu cine e tata/mama” și ”nu se termină AȘA”, până la ieșitul din clasă cu figuri.

Profesorii? Ei, lăsați, că nici ei nu s-au născut ieri și le-au trecut mulți mucoși prin mână. Păi de la faptul că sunt stăpâni pe discipline ”de bac”, nu așa, oricum, și până la folosirea la maxim a catalogului și bunelor sale prietene, notele de la 1 la 4, sunt felurite și variate forme de coop-tition – mai și lucrăm, mai și notăm…

Dar părinții, ce fac părinții în tot acest timp? Păi au și ei resursele lor. Nivelul 1, implicarea și împrietenirea. Nivelul 2, participarea și contribuția. Financiară, da. Nivelul 3, poate vine micuțul la pregătire, vorbim și noi altfel. Nivelul 3, varianta NU, amenințarea ”știți cine sunt eu/al cui sunt eu…”. Nivelul 4, indiferența și abandonul. Lasă mamă, ce tot atâta cântat în strună și la profesorii ăștia? Că nu știu decât să ceară…

No-man’s land? Și eu zic la fel. Un teritoriu ce pare cunoscut, prin care am trecut și totuși rămâne atât de gri, atât de al nimănui, atât de slab cartografiat, încât mă dezarmează gândul că de fiecare dată la 15+ septembrie, fiecare micuț care intră entuziasmat în clasa 1 este doar un alt păcălit, o altă viitoare victimă, o victimă colaterală a sistemului și o victimă directă a unei lupte mai subtile sau mai expresive, zilnice, dintre forțe vizibile, dar necunoscute… și de nestăpânit.

Atât de multă energie risipită, atât de multă materie cenușie sub-folosită, atât de multă incapacitate de a ne pune întrebările potrivite, atâta incompetență și iresponsabilitate.

Qui prodest?


Oana Moșoiu

View posts by Oana Moșoiu
Lucrurile nu sunt greu de facut, e greu sa intram in starea de a le face - C. Brancusi

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll to top