Nu mai am televizor în casă iar calculatoarele noastre de uz curent au ecrane normale. Detoxifiată de tehnologie de înaltă performanță, în secunda în care dau de un calculator sau un televizor cu tehnologie ultra-super-califragilistică mă șochează imediat neverosimilitatea 1) imaginilor video, 2) a mesajelor publicitare.
Un tur de magazine și câteva plimbări pe la iStyle mă pun repede la punct cu noutățile în materie de retine, displayuri, HDuri, LEDuri, smart-uri. Ce văd mă îngrozește mai rău decât tipul de poveste telenovelă. O realitate supra-desenată, spectaculoasă, augmentată vizual, coloristic, auditiv, totul este distorsionat, re-creat. Dacă îmi iau ochii de la ecran văd figurile plictisite ale vânzătorilor din magazine, frigiderele și automatele de cafea ce stau pe niște rafturi – și imaginea nu e deloc HD. Sigur, o fi limitarea noastră biologică faptul că imaginea realității care ni se formează pe retina ochiului nu este HD, însă care e adevărul – adevărat? Este realitatea una atât de pixelată și ochiul nostru nu o percepe astfel? Prin urmare, are sens să folosim o tehnologie ultra-specială care să ne medieze contactul cu realitatea, cu obiectivul de-a ne-o prezenta în mod autentic și cât mai real? Sau e pură manipulare și suntem ademeniți într-o lume re-desenată, fragmentată în milioane de pixeli și recompusă pentru a ne uimi și duce de nas precum un parfum preferat?
Înșelăciune. Deceiving. Suntem expuși unor imagini supra-realiste, ireale, magic-like. Stăm gură-cască în retine și HDuri, cu creierele prăjite. Apoi ne îndreptăm spre viață și adevărul e că viața nu e HD. Și începem să fim depresivi, că uite în ce realitate ne-colorată trăim. Că uite cum hainele din HD se văd așa roșii și sunetul de tunet se aude așa de cool. Ne ducem ca tâmpiții la multiplexuri să vedem 3D și IMAX și ce-o mai fi, să ne stimulăm senzorial cumva, că poate mai simțim ceva, că în rest suntem cam varză la sentimentele reale, alea profunde și autentice. Dăm sonorul tare în boxe, să ne alungăm gândurile că poate nu valorăm 2 bani morali, fugim tare cu mașina puternică (fugă de noi înșine, de confruntarea cu sinele, de așteptatele răspunsuri la întrebările fundamentale: de ce exist? cum exist? ce sunt lăsat să caut pe pământul ăsta, în viața asta?), deschidem HD-ul să înlocuim mizeria lipsită de enhancement a realității de lângă noi – acolo unde pungile de gunoi atuncate aiurea sunt urâte, când strada și copacii arată complet prozaic, când ploaia devine o mare bătaie de cap și nu are nimic romantic în ea – cu o realitate frumoasă, dorită, un câmp ideatic pe care alergăm liberi, liberi, fericiți, fericiți, iubiți, iubiți, acceptați, acceptați…
Apreciez inovațiile tehnologice. Le folosesc chiar. În exces, și cu (prea) mare plăcere. Nu în mod foarte profesionist. Sunt un user. Sunt acolo lucruri pe care aceste lucruri le compensează și le rezolvă, parțial și pe termen scurt. Pentru o rezolvare pe termen lung, decizia de nu le folosi mi se pare mai sănătoasă. Mental, emoțional. Ca să nu mă rănesc cu lucruri străine. Străine de sinele meu profund în primul rând. Ca să nu-mi tulbur și distorsionez capacitatea de percepere și reprezentare a realității în mod ne-mediat, precum și relația directă a mea cu sinele meu, prin conversații CU mine, și nu PRIN personaje din filme în scenografii mărețe și ireale, pe un fond sonor manipulativ. Ca să mă păstrez în forma asta cât mai autentică și subiectiv-obiectivă și să pot judeca cu mintea mea și nu cu judecăți prefabricate și transpuse măreț pe ecrane mari, în povești care iau Oscar. Oscar pentru fictions, povești fictive, ficțiuni de viață, how-to-s care nu au nicio legătură cu realitatea.
Realitatea asta pe care vrem o schimbăm zi de zi. Pixel cu pixel.
Further reading: Leadership and Self-Deception. Getting out of the box
dar și despre retina display
