Ne așteptăm ca legea să coase toate rupturile din sistem și să rezolve, eroic, toate discrepanțele pe care le putem sesiza în continuumul dintre ceva și altceva. Între polii de la nesatisfăcător la foarte bine, pe orice domeniu sau componentă de sistem, așteptăm ca legea să explice, minut cu minut, ce e de făcut, neinterpretabil, astfel încât fiecare omuleț, indiferent de pregătire, motivație, sistem de recompensare, statut și rol, să știe, fără niciun dubiu, cum să procedeze în ce situație. Cu cât dau mai mult feedback pe câteva texte, cu atât îmi dau seama – iar și iar, da, am dreptate, să vedeți câtă dreptate am! – cât de mult este de investit în oameni de calitate în diferite puncte din sistem, în articulațiile și pârghiile care declanșează diferite mecanisme:
- de evaluare (a profesorilor, directorilor, a școlii și, să nu uităm, a rezultatelor învățării elevilor, dar mai ales să nu uităm, a stării de bine!),
- de selecție a profesorilor, de orientare și tranziție în cariera didactică,
- de finanțare și salarizare,
- de elaborare, implementare și revizuire a curriculumului,
- de formare continuă și dezvoltare personală a cadrelor didactice,
- de asigurare a calității,
- și toate celelalte.
Sigur, oamenii buni sunt secretul oriunde în această lume, însă unde sunt zeii, zeii atotputernici care scriu aceste ”învățături” fără echivoc, care dau ”lumina”, care, prin eforturi supraomenești sau, poate, cu praf magic, nu ne interesează precis instrumentele, reușesc să scrie aceste texte pe care le atât de lung-așteptăm și le atât de mult desființăm?!
Nu avem zei și nu avem praf magic. Toți zeii educației și-au scris cărțile, și-au bifat CV-urile, și-au luat titlurile, și-au împlinit agendele personale ori de partid, s-au dus la casele lor, la familiile și la treburile lor, la micile sensuri de curte care fac viața trăibilă și comprehensibilă, fără responsabilitatea celor mulți și gălăgioși.
Ei au făcut ”tot ce au putut și au știut”, now deal with it!
Pentru că asta am făcut noi, asta am reușit. Să dăm zeii jos de pe soclu, să-i trântim prin colbul uliței neasfaltate ori pline de găuri (din iarna trecută, că au dat cu sare sau… ceva), să-i coborâm la nivelul nostru și să le arătăm noi, muritorii, că și noi putem fi zei, dacă vrem neapărat, iar dacă nu putem, nu vă lăsăm nici pe voi, zeilor ai zilelor noastre, să stați liniștiți în Olimpul vostru cam vechi și nevăruit…
Îi dăm jos de pe socluri, tăvălim tot ce se poate și apoi intrăm în spirala plângerii după lideri mesianici, în care ne punem așteptările și aspirațiile generate, poate, de propria neputință, de propriile amorțeli și inabilități de acțiune concretă, cu impact. Cred că asta este suferința noastră, a muritorilor – lipsa de sens și lipsa de impact. Nu însemn nimic și existența mea nu face nicio diferență în lume – bine, și comuniștilor le-a ieșit de minune asta pe noi. Iar dacă zeii – vremelnici decidenți cu funcții mari – vor să creeze sens și impact, apare neputința alinierii, a intrării în rezonanță, în armonie. Nu știm să cântăm în cor, așa e? Nici piese de teatru n-am lucrat împreună în școala noastră, așa-i? Eu voi sta îmbufnat aici, în sală, în colțul meu, și am să cânt propria-mi partitură și-am să și strig, dacă vreau. (+ bătaie nervoasă de picior în podea).
Libertatea ca opoziție și rezistență. Versus. Libertatea ca alegere și angajament.
Nimic nu ne convine, nimic nu e suficient de bun. Pe toți îi punem la îndoială, doar pe noi înșine nu. ”Metodologiile de cercetare” ale tuturor celor din jur sunt slabe, copiate ori scrise aiurea, iar pe noi ne legitimăm ca mari maeștri ai studiilor științifice. ”Cine este, domnule, x? De unde vine el, ce-a făcut înainte?” este doar o reformulare a tradiționalului ”Al cui ești tu, băiete?”, urmat de și mai tradiționalul ”Aaaaa, păi lasă că te știu eu, frate, zi-i așa, deci ești al lui cutărică, păi eu am copilărit cu el, știu și ce lapte a supt de la mamă-sa, care era mătușă de văr cu unchiu-meu. Acum înțeleg eu unde bați, las’ că știu eu familia ta și ce gândeau/ziceau/făceau, știe tot satul până la vale și la deal, păi aveți interese mari, că x și y se întâlniră/Mări, se vorbiră…” etc. etc. etc.
România, un mare trib. Bine ați venit în universul nostru strâmt și fierbinte. Nu suntem olimpici, pardon, olimpieni, și poate de aceea nu avem apetență pentru zei. Avem apetență pentru case domnești aduse din afară, care ne-au adunat de pe ici-colo și ne-au pus un gard de jur împrejur, să ne vedem și noi mai bine și să ne cunoaștem, să ne descoperim, să stăm de vorbă la un foc, la o lumină de lumânare, împărțind o rație și o bucătură. Până a venit internetul și iar ne-am risipit în lume și pe toate gardurile.
Ne suim pe rând pe scaun și exersăm puterea și decizia. Unora le vine rândul mai des, măcar au antrenament și o a doua șansă de-a lucra cu lecțiile de la prima tură. Ni se pare mereu că acești oameni care ”ajung” pe locurile de decizie sunt niște întâmplări, o soartă, un noroc sau ghinion, între Doamne-ajută și Doamne-ferește! Dar dacă i-am sprijini, cât sunt acolo, să devină liderii care își doresc să fie. Care ar putea să fie. Liderii sunt dependenți de adepți, am mai povestit-o pe asta . Nu primul, ci al doilea adept e important pentru a crea mișcarea, pentru a face dintr-un nebun, un lider. Din niște idei îndrăznețe, poate diferite, poate prea curajoase, o direcție, un mod de lucru, o acțiune. Doar că la noi este cam așa: fiecare cu adepții și cu mișcarea lui de salvare a planetei. A României. A școlii. A copilului propriu. Cu mașina, până la scară.
Zilele noastre
E bine să fii contestatar. Are un bun efect de descărcare emoțională, îți permite să exersezi raționamentul, judecata critică, vocabularul și structura limbii române. Cred că se numește ”funcția catarthică a limbajului”. Cu siguranță, într-o lume care insistă să ne spună ce să credem și cum să interpretăm lucrurile, ne ajută să ne exprimăm. Poate ne-ar ajuta să nu strigăm așa de tare unii la alții. Dar na, latini mixați cu niște tipi nervoși, nu prea veseli de felul lor.
Avem o nouă fereastră de oportunitate. Un portal, hai, să fie ca-n filme. Dincolo, vom fi tot noi. E tot lumea noastră. Poate arăta exact la fel sau poate fi diferită. Un pic, un pic mai mult, foarte mult. E posibil ca fix imposibilitatea de a proiecta o lume foarte diferită de ceea ce știm să fie impedimentul pentru a o crea. Faptul că funcționăm inspirați de propria noastră experiență este impedimentul pentru a crea noi experiențe. Cine suntem constituie blocajul pentru cine devenim. Știm că școala este într-un fel și ne desprindem greu de această experiență care ne fundamentează un mod de fi, de ști și de a face lucrurile. Cum arată o școală fără note? – nu există; Cum arată o școală cu profesori care vin din alte sisteme educaționale? – nu există; Cum arată o școală fără manuale? – nu există; Cum arată învățământul obligatoriu fără examen în mijlocul lui? – nu există.
Dar să existe. Să le facem să existe. Să le creăm. Să le gândim mecanisme funcționale. Să vorbim și să le facem împreună. Să cântăm într-un cor. Măcar o dată. Să cântăm în 2 coruri. Dar să cântăm împreună, timid la început, tot mai puternic și mai armonizat după. Să purtăm conversațiile dificile, fără ca asta să însemne că ne certăm. Doar coborâm mai profund în temă, mai mult, mai iscoditor, până aflăm care este butonul pe care trebuie să apăsăm ca să se deblocheze, ca să meargă. Tata a fost mecanic, da. Așa funcționează mașinile, au niște mecanisme și uneori ele se blochează. Și tata desfăcea mașina bucată cu bucată și sufla în tubulețe minuscule, le ștergea, le spăla cu ulei curat și apoi reasambla mașina.
Dacă tot nu avem zei, nu-i vrem și nu-i acceptăm, nu ne rămâne decât să ne organizăm. Să ne dăm voie să existăm într-un mod nou, propriu. Vreau să cred că suntem la momentul când putem. Harari[i] spune, în Sapiens, că ceea ce a determinat continuitatea speciei umane în fața altor specii sunt 3 lucruri: – capacitatea creierului (și saltul de evoluție al creierului rămâne un mister); – instrumentele; – organizarea în jurul unui lider, iar acesta să aibă calități de agregare a tribului. De deștepți, ptiu, să nu ne deochem! De instrumente, nu mai vorbim, norocul nostru că ne-am născut într-o era bazată pe distanțe de un click. De lideri ducem problema, dar, ca și minionii[ii], nici nu-i ajutăm prea mult. Avem grijă să-i tocăm până la ultima fibră. Căutăm zăpăciți un lider, iar apoi îi facem bucata. O fi ceva în natura ne-educabilă a omului, ceva în sângele nostru, o competiție nestinsă, un sânge care se cere răzbunat.
Așa că, nu mi-e greu să spun că m-ar bucura să văd mai multă comunicare și ascultare între noi în perioada aceasta, de lucru la portal. Eficient, cu puține cuvinte, în jurul scopului, de regulă, cu o finalitate acțională și cu follow-up. Să deschidem și să redeschidem subiecte către care să ne aplecăm cu noi perspective, noi grile de lectură, noi acțiuni. Să chemăm noi și noi oameni la masă, cu viziuni diferite, alimentate din experiențe variate, știind că ne putem asculta și că putem avea răbdarea de a vedea și din locul celuilalt. Și să ne cultivăm încrederea, încrederea că suntem la aceeași masă și am vrea, la final, ca toți / cât mai mulți(?) să fie în siguranță, ca acasă și că acasă este locul în care revenim, oriunde am fi fost plecați.
Rămân optimistă, rămân a voastră, Dori[iii].
[i] Harari, Yuval Noah (2017). Sapiens: Scurtă istorie a omenirii. Polirom
[ii] Minionii (2015), film de animație. Scena în care minionii își caută și servesc stăpânii poate fi văzută aici:
[iii] În căutarea lui Nemo (2003), film de animație. Dori este un pește albastru, prietenă cu Nemo, suferind de pierderi de memorie de scurtă-durată. Acest fapt îi permite să privească mereu lucrurile ca fiind noi. O selecție din scenele cu Dori: https://youtu.be/zNyYDHCg06c
