În toată descărcarea electrică privind corupția din sistemul educațional, aș spune că alergăm în jurul curții, evitând discuția unor elementele – cheie:
– părinții cofinanțează sistemul educațional subfinanțat, rămas la aproape 4% din PIB, în loc de cel puțin 6%. Alte cofinanțări mai sunt proiectele și munca voluntară a tuturor profesorilor care muncesc foarte mult în plus (și cam degeaba, considerați numai birocrația sistemului educațional!) și pe degeaba !
– cum se face acest lucru: fie obligat – forțat (vezi cazul Blându – culmea! – numele doamnei în contradicție cu modul complet agresiv de comportament față de părinți), fie agreat – participativ (celelalte formule pe care le agreem la nivel de școală, clasă. Cuvântul cheie este agreate).
– dincolo de conținut, cerințe, sume, concepte precum ”fițe”, ”la pachet”, ”sistemul balcanic” etc., contează și mi-a atras atenția tonul. Modul în care se comunică aceste nevoi. Părinții nu ies în stradă pentru a cere finanțarea sistemului educațional în care învață copiii lor, poate uneori ies pentru Roșia Montană, probleme sindicale și alți nervi. Nu ies în stradă nici profesorii, opresați de sistemul în care muncesc – sistemul educațional actual este unul OPRESIV din construcția lui comunistă și bine conservată și adusă pe cele mai înalte culmi în perioada actuală – și de propriile neputințe.
– prin urmare, toată agresiunea, frustrarea și neputințele se consumă în aceste relații: profesori – elevi – părinți, părinți – elevi, profesori – cancelarie – managementul școlii. Aș putea să mai scriu un doctorat pe această temă. Dar este suficientă lectură tematică, doar că:
* nu se citește prea mult în zilele noastre. Practicienii din sistem nu au timp, practicienii din afara sistemului sunt prea închiși în propriile proiecte de revoluționare a educației ”din afară”. Alti ”practicieni” sunt preocupați de menținerea status-quo-ului
* nu avem o practică a planificării de reformă și a ținerii de planificare. Discursul politic și inconsecvența scenei publice de administrație și conducere domină comunicarea privind planificarea și consecvența unor măsuri de reformă în educație – serioase, autentice. Și nu trebuie să răsturnăm sistemul cu fundul în jos pentru asta, cel puțin nu dintr-o dată. Sunt importante câteva pârghii – finanțarea sistemului, dar mai ales managementul finanțării (unde și pe ce se duc banii din educație), formarea inițială a cadrelor didactice (ce se mai aude cu masteratul didactic?), reforma curriculară (ce se aude cu noul Cadru de Referință al Curriculumului pentru care s-a consumat un întreg proiect POSDRU?), mecanisme de evaluare serioase, reale și nu bătaia de joc actuală – evaluarea cadrelor didactice, evaluarea elevilor (examenele naționale, dar și evaluările curente – de ce trebuie să fie obligatorii 3-4 note în catalog? la câți elevi în clasă? la câte săptămâni de școală? în paradigmă behavioristă sau constructivistă de învățare?)
* nu se știu lucruri – expertiză după ureche, toată lumea știe educație – părinții știu, profesorii știu, orice director te va umili cu experiența lui de director care a văzut și a dres, orice bunică, mătușă, trainer și ”opinator” de… opinie îți va spune ce și cum TREBUIE făcut. În acest caz, consider că un lidership autentic ar putea pune ceva ordine și organiza câteva voci serioase pe care să se bazeze câteva schimbări… pe ici-colo, dar esențiale.
În final, nu TREBUIE nimic – nici sistemul nu trebuie, nici profesorii nu trebuie, nici părinții nu trebuie… nu trebuie decât să murim (ceea ce este inevitabil, desigur), restul sunt alegeri.
Deci, oare ce nevoi avem (de informație, financiare, de resurse umane, logistice) ca să facem ALEGERI deștepte, înțelepte și care să ne ducă într-o altă direcție decât cea în care ne îndreptăm acum cu sistemul educațional?
Care este schimbarea cu 1 grad a direcției în care merge astăzi educația pentru ca, în 20 de ani să ajungem în alt port decât cel al unei depresii educaționale naționale?
Cât de mult ancorăm copiii în societatea actuală și cea de mâine despre care nu avem habar și nici un sistem de predicție? Ce schimbări serioase avem de făcut în acest sens?
În timp ce scriem aceste lucruri, copiii sunt opresați în școală, traumatizați de profesori care nu-și doresc să fie acolo, care au o pregătire precară și sunt disprețuiți și umiliți de întreaga societate și puși ”să-și vâneze cina” (a se citi – a căuta rezolvarea nevoilor de bază).
Oameni buni, vom da seama pentru faptele noastre!
Imaginea de pe un banner al unui proiect. Al MEN.
