O nouă călătorie în proiectul Leonardo. Bine am venit în Irlanda!
Ne bucurăm de veste, ne pregătim, lucrăm, împachetăm, plecăm. Prima nemulțumire – AirFrance. La toți ne e greu, știu, dar iaurt cu fructe cu gust de praf?! Și cafeaua? Unde e cafeaua? Charles deGaulle nu mă impresionează ca aeroport, în principiu betoane lungi. Mă indispune cum a ajuns America să ne dezbrace pe toți, la loc comanda, prin toate aeroporturile lumii. Cum am ajuns aici? Ce să zic, până mai ieri abia ajungeai într-un aeroport, după ce te umileai pe la ambasade, după vize… Acum, figuri…
…fie, dau și cureaua jos, sper că am luat un sutien fără sârme. Înjur subtil, de marți, trec suavă prin a nu-știu-câta poartă stelară, apare verde și… engage! Pentru prima dată nu am nevoie de nimic din toate shopurile aeroporturilor, sunt dezgustată la maxim de prețurile absurde, lumea e în criză, pe pământ oameni ca noi mor de foame. Trec încet și citesc monitoarele cu plecările. Se circulă aerian, asta e sigur!
Mă bucur de călătoria asta, e ca o lectură de istorie. M-am întors spre mine, reflectez și mi-am propus să văd, să simt, să gândesc – dar nu mult, ci doar cât să leg stările de concepte într-un cadru diferit. Parcă sunt într-un desen animat, smulsă dintr-un cadru în altul, alunec dintr-un spațiu geografic în altul, mă rup de România, văd din avion turnul Eiffel, apoi mări, probabil Anglia, apoi aterizăm la Dublin. Switch to English. Sau mă rog. Prima limbă aici e… celta?! Se cheamă irlandeza.
Ne descurcăm ușor în noul mediu, cam toată lumea e la categoria globe-trotteri. Urcăm la etaj, parcurgem un tunel luuuuuung, apoi încep să apară străduțe înguste, WOW, să nu uităm că suntem și pe contrasens, da, ca să facem totul mai complicat.
Parcă plouă, nu, sigur plouă, căutăm ceva de mâncare și oprim inevitabil la primul fish&chips. Oferta de catering a avioanelor până aici a fost execrabilă, prin urmare ideea de pește în orice formă este bine primită. Apoi ne găsim și hotelul. Suntem primite cu ”ceai, cafea, ladies?” (ladies eram noi, să ne înțelegem, nu erau în ofertă!) – oh, da!! E mai frig, (ne)-a plouat un pic și vrem cafelele alea!
Explorare. Deși e aglomerat, e foarte liniște. Ploaia a stat, dar un colț de nor stă să intre în terenul de joc în orice moment. La 200 m mai încolo beneficiem iar de apă la rădăcină. Locurile sunt foarte frumoase.
Ziua 1 e aproape gata. Vizităm locuri must-do, ascultăm muzică, ne uităm pe geam la oameni. Plecăm spre hotel și abia când ne uităm la ceasurile încă setate pe ora României, realizăm că acasă e 12 noaptea, aici 10 și afară e lumină de ieșit la muncă. Bine (că) ați venit într-o țară cu nopți lungi și albe. Acest fenomen avea să mă deregleze complet și să-mi termine psihic somnul, având doar vreo 4 ore de întuneric pe noapte, 2 ore decalaj de oră, iar eu insistând să dorm cu draperiile ne-trase, pentru un contact cu natura în starea ei locală. Treaba mea! Oricum hotelul din Sligo, destinația finală a călătoriei noastre (am ajuns să vorbesc precum stewarzii!) e un fost spital de boli mentale, așa că probabil totul are sens.
