În 2011 începeam un proiect Leonardo da Vinci împreună cu alte 3 țări nord – europene: Danemarca, Olanda și Irlanda. Luna aceasta am avut ultima deplasare în Danemarca, pentru închiderea proiectului.
Dacă vă mai amintiți, am scris destul de mult despre primele impresii din Danemarca.
A sosit timpul să închid o buclă daneză și să deschid alta, tot cu ei, la alt nivel. Sper că mă calific.
Ce am învățat din acest proiect și din relațiile cu 3 țări nordice este că suntem diferiți într-un mod fundamental și ireconciliabil. Și că această diferență dintre noi este cea mai puternică sursă de învățare și de schimbare – personală, de grup și socială.
Rewind. În 1999, ca studentă, desfășuram primul meu proiect Tineret – în Europa, la vremea aceea. Un schimb de tineri pe care l-am găzduit prin Liga Studenților. Între țările participante, Danemarca. O organizație de tineret a unui partid politic. Așa a picat să fie, apelul de căutare parteneri plecase în toată Europa și răspunseseră tot felul de organizații.
Fără experiența educației nonformale și a vreunui contact internațional de orice fel, desfășurarea acelui schimb de tineri a fost provocarea vieții mele. Primul reality-call a venit în aeroport, conștientizând, brusc, așa cum stăteam cu cartonul pe care scrisesem numele străine, străine de-a dreptul!, că respectivii tineri lăsaseră masă, casă și mamă ca să ia un avion spre România. Vorbim de România în 1999, îmi sunam mama de la telefonul cu fise din spatele lui R2 în Regie, ca să ne-nțelegem!
Frisonată de idee și trezită în brațe cu meandrele concretului implementării unui proiect european, am făcut ce știam mai bine – am organizat niște lecții! (mulțumesc pe această cale Liceului Pedagogic Ștefan cel Mare din Bacău, care a contribuit decisiv la formarea mea ca viitor trainer 😀 – hehe!). Adică: să ne cunoaștem, să vedem de pe unde suntem, să vedem ce temă am avut noi pentru azi în acest proiect, să discutăm etc. etc.
Disclaimer: email aveam de pe serverul unibuc.ro, accesam cu netscape din linux, vorbeam engleză cam până la piciorul broaștei și cred că băteam la tastatură cu 2 degete. De restul nu-mi amintesc nimic.
Ca să fie clar – nu tu acces la resurse de educație nonformală, nu tu traininguri, nu tu cărți, nu tu internet și facebook… ei, ei, acum 100 de ani!
După câteva zile de astea, ne pornim într-o seară la un foc de tabără. Și cu suficientă cantitate de… suc, desigur, mi se apucă micii socialiști danezi să-mi țină o mamă de predică despre UE, despre ruralismul României, despre cât de retrogradă e țara noastră și cam cât 50-100 de ani vom avea nevoie până măcar să aspirăm la statutul de țară aspirantă la comunitatea europeană… Cum au dat ei 600 ecu (pe vremea aia, na!) să se care n-șpe mii de km peste mări și țări, ca să ceeeeee? Și dă-i, și luptă, și-mi tot trag așa vreo câteva tot mai fixe și mai centrate în amorul personal, complexele profesionale și starea națiunii… Îmi amintesc bine cum mă țineam să nu plâng, îmi venea să le dau două peste dinții ăia impecabili și peste ciufurile blonde, ce vrei, apucături rurale, comportament neemancipat încă… Limba engleză cam de vorbire curentă și cultura mea politică de la vremea respectivă nu mă ajutau suficient să pot explica în idei prea multe și prea complexe ce cred eu despre țărișoara mea și cum destinul ei e scris în stelele alea pe lângă care au trecut ei cu avionul… Danemarca era totuși o țară care era foarte departe și, prin urmare, foarte deșteaptă și frumoasă, probabil…
Micii danezi (mă rog, înalți ca brazii… nu mă întrebați de credeam că sunt frumoși, că nu credeam, pe bune… îi vedeam pur și simplu răi!) se executau în fiecare dimineață la ora 9 punct la sala de întâlnire, după micul dejun de la ora 8 punct. Adică punct. Micii italieni, prezenți și ei în schimb, se simțeau mult mai relaxați, apărând în peisaj mult după ora 9, mai mereu confuzi și nedumeriți de program.
Finalul? Finalul e scurt. Danezii au propus să punem mână de la mână și să plătim autocarul să ne ducă o tură până la Marea Neagră, să facă și ei baie într-o mare caldă, dacă tot au bătut atâta drum. Zis și mers. De la ei păstrez:
– amintirea unei țări rurale, comuniste, întoarsă în timp – România – și a unei perioade de trezire la democrație, între 2 lumi încețoșate – pe una o lăsam, dar nu ne lăsa ea, pe alta o doream, dar nu prea o găseam și ne se lăsa nici ea prea găsită
– amintirea primului meu schimb de tineret care mi-a deschis orizontul către o lume nouă – proiecte europene, programul Tineret de care sunt legată până în ziua de azi și sper să mai fiu și educația nonformală
– 2 pahare de cristal danez primite cadou de la danezii socialiști din care eu și soțul meu ne-am băut lichidele până la căsătorie. Pe unul l-am spart din greșeală acum o lună – și am considerat acest semn închiderea unei ere nefericite în relația mea româno-daneză.
Present days.
Învăț de la danezi că ritmul social e în acord cu clima și poziția geografică pe harta lumii. Că anii de consecvență, continuitatea, ritmicitatea neîntreruptă pot modela chipul unei națiuni. Că a fi conștient de ceea ce ești, ca spirit de națiune (vikingi, în esență, pentru ei), te poate ajuta remarcabil să ajungi la cine ești, ca popor și destin. Că eficiența e soră bună cu făcutul și tăcutul, în forme diferite. Că aspirația înaltă și performanța se susțin numai cu muncă, muncă și muncă. Și cu onestitate, corectitudine, etică, distanță profesională, relații igienice, adulte, mature, cu învingători care își definesc succesul în mod propriu, dar conectat la succesul societății. Că o comunicare explicită, clară, afirmativă stă la baza unor relații sociale, profesionale și personale sănătoase, predictibile și stabile. Că a fi protestant este foarte diferit de a fi catolic – e un creștin mai autentic și mai profund în relația lui cu Dumnezeu.
Că dintr-o piesă mică de LEGO, absolut plicticoasă, poți naște un brand de țară. Și un turism pe măsură. Și un întreg program educațional.
Că profesionistul nu se amestecă cu omul de știință. Are menire diferită, înțeleasă și practicată ca atare, rută profesională aparte și loc în societate pe măsura identității sale și valorizării societății. Rolul profesionistului e să servească – beneficiarul, clienții – și să o facă bine, exemplar.
Darul danezilor în proiectul acesta a fost înțelegerea și compatibilizarea înțelegerilor. Să nu vă imaginați că aceste daruri despre care vorbesc au legătură cu relația noastră. Tot timpul, totul a fost la fel de rece, impersonal aproape, profesional și reciproc. Nu mi-a plăcut nici stilul, nici abordarea relațională și nici chiar managementul propriu-zis. Dar i-am înțeles în paradigma lor și mi-a fost mai ușor să le accept modul de lucru și să mă modelez după el. Nu mi-a plăcut nici asta. Dar, una peste alta, eu vin din țara aceea cu credibilitate 0 în Europa. Acolo unde ne topim de căldură într-o capitală prea aglomerată, după care am luat formă și chip. Eu să pun mâna pe hârleț și să trec la săpat. La muncă, nu la întins mâna.
Bonusul pentru mine în acest danish-saga a fost reconcilierea unei bucle cu un buget de 14 ani. De data asta, m-am împăcat cu supărarea mea de-atunci. După ce vezi Danemarca de câteva ori, înțelegi mai bine. După ce interacționezi cu ei de mai multe ori – înveți să te calibrezi și să-ți formezi niște deprinderi de muncă și de comunicare în parteneriat. Înveți unde poți aduce plus valoare și unde e locul de unde te pot ei ”prinde” pe tine și înțelesul pe care îl aduci în melting – pot. Pentru că, da, vestea bună pentru noi, omuleți din națiunea română, este că putem avea o contribuție personală, specifică, valoroasă și unică în felul ei. Eu cel puțin am avut ocazia să-mi dau tributul de competență și să fie primit!
Și, cel mai mult, în Danemarca poți avea genul acela de ideea despre cum ar putea arăta o țară normală și să ai bucurii intelectuale și politice despre cum ai putea să faci designul unei epoci post – welfare state. Pentru că noi nu vom avea niciodată acest tip de status-quo și putem să vedem doar poze cu acest model. Însă putem face exercițiul mental de a construi modele post-welfare pentru țara noastră fără ca de fapt să fi trecut vreodată prin etapa aceasta, doar văzând și interacționând cu acest tip de societate, înțelegând beneficiile și limitele, dar și setul de condiții necesare pentru a se realiza un astfel de proiect – condiții morale, sociale, economice, de guvernare, de model educațional ș.a..
În absența unei profunde înțelegeri a procesului istoric și a realităților geo-politice ale țărilor din spațiul societăților welfare, vom avea, ca nație, frustrări gratuite și așteptări de domnișoară de pension aspirând la măritiș în înalta societate. Parcursul nostru profund rural și venetic sunt premisele unui alt tip de model de țară. Un model pe care cred, din ce în ce mai mult, că trebuie să ne asezăm și să-l inventăm. S-ar putea să fie un model predispus nevoințelor și să ne definim, astfel, o țară care să ne ajute în mântuire. Naaaa, am mers prea departe, nu?
