Am avut un mic declic. De fapt cred ca a fost un declic mare. Nu mă onorează. Mă întristează cumva. Mă și face să învăț ceva nou despre mine. Între care și faptul că acum cred că am înțeles cum apare îmbătrânirea psihologică, de stare.
Am înțeles despre mine cât de intolerantă sunt la diferit. Deși altul = alt eu și avea sens ”iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, am realizat cât de limitată e iubirea mea de altul, de aproapele. Ea se oprește fix acolo unde aproapele începe să nu mai semene cu mine, să fie diferit, așa de diferit încât îmi declanșează o alergie, o… contra, o… aversiune. Sigur, ea nu se manifestă explicit și exprimat frontal, doar suntem intelectuali… nu, nu, acest mod de raportare la celălalt diferit, care face lucruri diferite, pe care el le consideră de-a dreptul ok, ei bine, această intoleranță, ce mai, să-i spunem pe numele ei, se manifestă subtil, sublimat și pervers înfășurată într-o evaluare rafinată la nivel cognitiv, mai întâi cu afirmații de tip descriptiv, apoi urmează aplicarea unor criterii de categorisire (uneori ideea de criteriu lipsește cu desăvârșire, sărind direct la categorisiri și clasificări), apoi folosirea conceptelor prinse în definiții, adică direct o aplicare de etichete, apoi o ultra, super, mega detaliată judecată evaluativă din care va reieși, evident, ce credeți? cât de neadecvat, nepotrivit și de-a dreptul impropriu este comportamentul, modul de a fi, de a gândi și de a acționa al celuilalt… Acest lucru e demonstrat prin ceea ce se cunoaște drept teoria disonanței cognitive, fenomen la care avem 2 tipuri de reacții – fie schimbăm realitatea, fie ne schimbăm noi opiniile pentru a ne acomoda, deoarece este modul de a ieși din tensiunea indusă de disonanță. Ghiciți ce e mai ușor de făcut? – ei, bine, da, auto-seducerea rămâne plăcerea preferată.
Recunoașteți modelul? Vi se întâmplă să vorbiți, cu cei asemeni vouă, despre alții care sunt – fac – gândesc (aici chiar uneori discursul merge maxim de la supoziții, metacogniții, până la procese de intenție!) într-un fel anume, cel puțin ciudat, dacă nu de-a dreptul de neacceptat, ne-conformist, anti-social, anti-creștin, anti-corectitudine, anti-… (puneți aici toate acele valori pe care le credeți asumate la nivel personal, jalonându-vă existența și făcând din voi persoana grozavă și minunată care sunteți, Doamne, ce noroc pe voi că nu sunteți ca ”ăia”!).
Cum apare chestia asta? Cum am ajuns aici? Cum a fost posibil?! Desigur, poate o să vă întrebați – eu sigur am făcut-o – cum am ajuns așa… nașpa? Critică și intolerantă, impermeabilă la diferit, opacă, limitată?!… oare am îmbătrânit? Ori așa de bună să fiu? Bună… adică sunt ok, sunt conform cu standardele – cele proprii testate și validate de propriul cadru valoric, acceptabil social sau intr-o x sau y paradigmă de interpretare a vieții… Așa apare inflexibilitatea mentală și emoțională, începând să respingem, să judecăm critic și ireversibil, apoi să negăm existența și caracterul posibil, potențial adecvat al acestor oameni?? Atunci, vaaaai, ce-am îmbătrânit! Andre Moreau a spus intr-un atelier la care participam – când începem să alegem aceleași lucruri și aceiași oameni în jur, am îmbătrânit.
… am ajuns aici alegând și preferând în mod repetat oameni cu care, nu-i așa, m-am înțeles, care m-au ascultat și pe care i-am ascultat, împreună vehiculând aceleași concepte, decodificate de cele mai multe ori la fel, în același sens, unde limitele și marja de diferență asupra înțelegerilor comune mi s-au părut infime și acceptabile, alături de care am gândit lucruri în același cadru valoric și paradigmatic, cu care am făcut lucruri în același fel și în aceași direcție, oameni împreună cu care ne-am validat reciproc, ne-am spus unii altora ”tu ești ok, eu sunt ok”, ne-am confirmat alegerile, ne-am acceptat așa cum ne-am descoperit și am aflat că putem funcționa așa, ne-am bucurat că uite mai sunt și alții care cred ca noi, deci suntem ok, vai ce buni suntem, deci avem dreptate, deci, ce mai, ce minune că ești, ce mirare că sunt…! blestemată mândrie care ai decăzut firea omenească! piei!
Cred că pur și simplu în unele relații am ajuns într-o fază de platou, rien ne va plus, ne-am spus totul, am consumat tot ce era de consumat, am jucat tot ce a fost de jucat, nu mai avem ce să ne oferim în plus, stagnăm, plutim, nu se întâmplă nimic interesant, eu te știu, tu mă știi, ne știm limitele, putințele și neputințele, sunt definite și ”la cutie”, cu mici etichete pe ele, toate calitățile și defectele pe baza cărora ne fundamentăm încrederile și neîncrederile reciproce, nu mai e loc de nimic, s-a umplut tot, ne-am umplut unii de alții… și e stătut și cald și confort și… zona de confort e un sicriu cu căptușeală…
…și …da, e nevoie să ne descărcăm, să lăsăm în urmă, să renunțăm și să facem loc, să ne vărsăm sau să mai vărsăm din ceea ce suntem, de prea-plinul de acum, de înțelegerile și condiționările întărite și reproduse până la paroxism, să începem să ne re-umplem cu experiențe noi, să ne provocăm cu oameni noi, cu o comunicare nouă, proaspătă, neîncercată până acum, cu înțelegeri noi, cu învățături noi, cu acele învățături care duc la creștere, la mai mult și la mai plus valoare, mental, emoțional, spiritual… ăsta e sensul progresului și al creșterii, acea zonă a proximei dezvoltări, provocarea de a depăși propria limită pentru a ajunge la potențialul de care ești capabil… de a lăsa în urmă teritoriile explorate și cartografiate pentru a încerca țărmuri noi, teritorii noi, care aduc resurse noi… acestea sunt provocările și limitele mutate mai sus sau mai departe, care ne pun în mișcare energiile creatoare, inovatoare, de construcție și co-design relațional și de proiect comun, de a înțelege din nou, de la capăt, de la început, de a ajunge la hărți comune noi asupra unor teritorii noi, neexplorate, dar, iată, atât de ofertante, generoase, provocatoare și misterioase…
Cred, pentru că sunt o fire fidelă și destul de conformistă, cu înclinații și atașamente pentru trecut și vechituri, că în aceeași paradigmă a provocării și dinamicii, care este o altă dimensiune a sinelui meu, se poate regăsi într-un mod fericit, de tip ”pacea lumii”, și reinventarea relațiilor saturate, intoxicate, punerea lor la muncă din starea de plafon într-un nou urcuș, alegerea unui nou vârf, într-un nou proiect care să ajute redescoperirii și re-găsirii într-o stare nouă, evoluată, în progres, la nivel individual și de relație. Și cred că e posibilă chiar și re-inventarea pur și simplu, individuală, personală sau relațională, printr-un proces împreună… Dacă suntem de acord că suntem supuși – prin natura noastră umană care caută să se adapteze prin asimilare și acomodare – acestui proces continuu de creștere și învățare, în valuri, în etape, în cicluri sau cum vă e mai ușor de reprezentat, atunci putem accepta și faptul că re-intersectarea ne poate găsi în momente fericite de evoluție, în momente de sus, de creștere și că regăsirea poate fi una de mare bucurie sufletească… Aceste provocări de învățare nouă și integrare în constructele vechi, descoperire și re-descoperire, ne oferă prilejul de a ne bucura de noi înșine și de alții într-o formulă îmbunătățită, la care speram, aspiram, dar nu o credeam posibilă – un nou EU, dar același EU, o nouă Oana, dar totuși Oana…
Oricât de la nivel personal văd această perspectivă, nu pot să nu-i văd impactul în viața socială, popoarele care au căutat și explorat tărâmuri noi, le-au cucerit (și jefuit, da, știu! – și cucerirea cunoaște mai multe modus operandi, nu? 🙂 și au luat resurse, de la amestecul de sânge și ADN, până la resurse naturale, bogății și feluri noi de a face lucruri, mâncăruri, condimente și iată, până la modele noi de guvernare… până la descoperirea Americii, lumea veche se baza numai pe monarhie, nu? apoi au descoperit auto-gestionarea prin forme de guvernare populare… (in Stephen Covey)
La final, am să mă iert pentru intoleranța mea și am s-o jertfesc, epuizând-o, pe altarul înțelegerii că, pentru a milioana oară, în toate relațiile suntem 3, eu – tu – și – relația – dintre – noi, că sunt co-responsabilă de stagnare și de non-evoluție în aceași măsură ca și partenerul căruia îi reproșez acest lucru.
Iar la finalul finalului am să mă deschid la cap și la inimă suficient de mult pentru a-mi asuma, mai clar ca niciodată, un lucru și un lucru singur (în americănește sună mai bine, dar respect o rezoluție personală de non (sau anti/?) – americănism lingvistic – hehe!)
