Când începi să exprimi idei și să le vehiculezi în spațiul public, pentru cei ca mine, care au prins și epoca ”doar 1.0”, începe o reflecție privind capacitatea publicului larg de a se reinventa ca posibil autor de idei valoroase, generativ de opțiuni de înțelegere, revelator de abordări noi și, de ce nu, mergând până la capăt, inițiator de acțiuni de amploare variabilă, în raport cu contextul în care trăiește și asupra căruia își propune să aibă un anumit tip de impact. Deocamdată, opinia mea rămâne că folosirea opțiunii 2.0 în sfera comunicării publice prin internet și alte mijloace media (mâ gândesc la inițiativele mici și mijlocii, private și foarte private, la nivel de sufragerie, de presă, radio, TeVe) este în acest moment dominată de funcția metacognitivă descoperită de omul de rând, exersarea capacității sale de a raționa și, în primul rând, de a se raționa pe sine, de a-și înțelege propriul proces de gândire, propria poziționare în lume, propria sa existență și relaționare cu fenomenele sociale și ale naturii. Este, în primul rând, o comunicare de sine, pentru sine. Ceilalți, pentru care se comunică (exprimat de fapt ca și scop primordial, ”le spun ceva celorlalți” + ”e ceva interesant, util, trebuincios…”), sunt, în opinia mea, un public necesar procesului de gândire ”cu voce tare” ca să justifice faptul că nu ești nebun și vorbești singur.
Avem, până la urmă, o situație de psihologia individului, fiind vorba de un mecanism din procesul de construcție a identității sinelui prin reflectarea în ceilalți, prin comunicare socială și feedback. Sistemul formal de educație și spațiul social (oamenii din societate fiind și ei un produs educațional până la urmă) făcând o treabă jalnică la capitolul dezvoltarea personalității, a stimei de sine, a conceptului de sine și a identității sinelui tinerilor noștri, iată cum vedem acest proces desfășurat în deplinătatea lui pe rețelele sociale, pe bloguri, de forumuri și, la nivelurile mai profesionale (adică în contextele profesionale) și profesioniste (în termeni de logistică folosită și calitatea resurselor), pe platforme integrate de comunicare și intraneturi din organizații și companii. Găsesc, prin urmare, că web 2.0 este în primul rând un instrument terapeutic, o metodă de terapie de grup, socială și a societății, căci iata-ne pe toti împărtășindu-ne unii altora, acceptându-ne, încurajându-ne sau dimpotrivă, iată-ne în brațe cu un instrument de auto-învățare socială, de comunicare, de planificare, de monitorizare, de evaluare, de reflectare, de relaționare, de lucru în echipă, de managementul conflictului, de managementul proiectului și tot așa.
Desigur, ce aduce în plus web 2.0 este că publicului i se dă voce și glas – leave a reply, like, tweet, comment, de aici natura contributivă și colaborativă. Aveai impresia că vorbești singur și/sau aveai impresia că te ascultă/citește cineva? Ei bine, acum ai confirmarea, într-un fel sau altul. Sau în al 3-lea fel: vorbește și publicul și… nu te-a ascultat sau nu te-a înțeles. Vi se pare distractiv? Mie a început să mi se pară obositor și energofag. Obositor pentru că am descoperit o limită la web 2.0 – absența criteriului de evaluare asupra oportunității și relevanței conținutului oferit la care mă strădui uneori să contraofertez. La o adică, cam câte bloguri poți să citești ca să poți să faci o selecție serioasă? Cam cât timp poți aloca spațiului internaut de tip colaborativ – pe câte platforme de comunicare poți să fii și apoi să fii activ, participativ,… contributiv? Cam la câte lucruri asupra cărora poți opina cu adevărat relevant te poți pricepe – și atenție! – să devii expert în lucrul acesta și să-ți și comunici expertiza? Iată câteva întrebări la care vă las (oricâți cititori oți fi ai acestui blog) să vă gândiți…
Ce e cu 1.0, 2.0 și cum evoluăm spre 3.0? Web 1.0 este considerată perioada (îmi vine să zic/râd – ”dinaintea erei noastre”) de content web static, adică erau niște tipi care știau cum se fac site-urile, se livra conținutul și se punea acolo, oamenii accesau www, citeau, se bucurau, sunau un prieten și vorbeau despre. Intrat în epoca 2.0 de ceva vreme (anii 2000+; eu personal eram în anul 2005 când am dat de idee și era deja o tendință instalată, ca să zic așa), desemnând caracterul contributiv al internetului prin apariția blogurilor și platformelor colaborative, web-ul a ridicat nivelul de provocare, transformând consumatorul-beneficiar de content în consumatorul-producător-autor de content in spațiul web. Adică, citim content, avem păreri, exprimăm păreri, discutăm, elaborăm noi content, ne discută alții, le vin idei, elaborează și ei content ș.a.m.d. Blogspot.com sau alte hub-uri de bloguri s-au ciupercărit, au apărut platformele de tip wordpress.com (cum este și acest blog mic și rar născut la ideea și încurajările unui prieten care a fost convins că este ceea ce îmi trebuia la vremea respectivă, 2006) și lumea s-a găsit peste noapte populată de o mare de înțelepciune de la firul ierbii care tocmai își găsise scena și microfonul pentru a-și striga existența. Nu e cazul să insist asupra apariției MySpace (nici n-am fost în faza asta!), Twitter, Facebook, adevărate creuzete de gândire, idei, înțelepciune, locuri de dat cu capul și aflat ce mai fac colegii de liceu, prietenii de pe strada ta și cine știe ce rude îndepărtate despre care probabil nu aveai idee că există… Sigur că web 2.0 a punctat apoteotic în directă legătură cu societățile democratice în care libertatea de exprimare a fost/este un permanent subiect de dezbatere – câtă libertate, ce exprimare… Păi iacă câtă libertate și iacă ce exprimare…
Web 2.0 ne dă ocazia și să înțelegem nivelul intelectual, educațional și de emulațiune socială existentă într-un spațiu geografic, precum și gradul de emancipare culturala al co- și peer-șilor noștri… Pe principiul un lanț e tot atât de rezistent pe cât este cea mai slabă za, păi cam așa ar fi și societatea – grad de conștientizare ridicat, grad de manifestare socio-culturală scăzut… Deocamdată vorbim ca să ne auzim, să ne testăm microfoanele, gândirea, reflecția, căutăm acceptare și confirmare, validare, vedem ce iese la un ”haideți să haidem”, explicăm până înțelegem și noi, e o glumă celebră cu un trainer, ”nu înțeleg, nu înțeleg”, lasă că îți explic eu, zice un coleg, ”de explicat știu și eu, dar nu înțeleg…!”
Și asta pentru că suntem în zorii conștiinței noastre sociale – abia ne comunicăm unii cu alții, abia ne învățăm cu sistemele, cu instrumentele și abia ne dezvoltăm vocabularul de concepte cu care să procesăm idei și să comunicăm opinii. Pentru că o limită majoră a modului în care sunt exprimate ideile și calitatea acestor idei sunt influențate de nivelul vocabularului folosit de useri. Păi dacă în loc de literatură și literatură de specialitate citesc bloguri?! Paradoxal, nu? Dar rareori îți vei îmbogăți vocabularul cu termeni și cuvinte cu forță conceptualizatoare și expresivă din bloguri și opinii de facebook. Puterea ideilor comunicate rezidă în special în puterea cuvintelor ce conturează cadrul paradigmei și apoi aplecarea spre amănuntele și detaliul ce țin de nuanțarea ideilor, conturarea lor cu tuș lingvistic fin, cu rafinamentul termenilor consacrați și stăpâniți ca atare.
De curând am citit eseul lui Lucian Blaga – Cuvintele originare și parcă am înțeles mai bine puțina înțelegere dintre noi. Cuvintele noastre nu se spun și se fac așa cum se făceau cuvintele originare, cele cu care Dumnezeu, spunându-le, a și făcut – lumea, lumina, zilele… Limba desacralizată, convențională, cu care operăm în relațiile noastre, nu are puterea inițierii imediate de acțiune, devenită lipsită de scop și, poate, de sens… Pentru a ”se face” ceva din cuvintele noastre e necesar să intrăm în relație cu sensul profund al cuvântului, să-i redescoperim sacralitatea și puterea ”făcătoare”. Dar poate întorcând perspectiva, nu pe cuvinte le-a amestecat Dumnezeu, ci pe oameni i-a zăpăcit de cap drept pedeapsă pentru neascultare, oamenilor le-a lăsat ceață pe ochi și le-a încurcat limbile să nu se mai poată înțelege și poate asta e cu adevărat sarcina noastră și exercițiul suprem de revenire la starea primordială de puritate… descoperirea capacității noastre de a (ne) înțelege, pe noi și între noi, prin asta redescoperind puterea făcătoare a cuvântului care ne leagă, ne unește în înțelegere și apoi în faptă…
În eseul Cuvintele originare, Lucian Blaga distinge între limba adamică, originară, care relevă coincidenţa misterioasă între semn şi obiect, şi limba istorică, desacralizată, convenţională. Căderea fiinţei umane este însoţită, la nivelul limbii, de aceea a cuvintelor; căutarea cuvântul dintâi, ce exprimă adevărul, a Logosului întemeietor, defineşte condiţia tragică a poeţilor. Golite de sens, îndepărtate de vocaţia originară, cuvintele sunt forme înşelătoare şi nu este de mirare că li se preferă tăcerea, cale de reintegrare în armonia iniţială. În acelaşi eseu, Lucian Blaga subliniază singularitatea poeţilor şi a sfinţilor care ştiu să aleagă din limba neamului lor cuvintele de vraja care oglindesc încă sau care murmură limba lui Dumnezeu. Cuvintele de vrajă, salvate, neînfăşurate de vălul sugrumator al uitării definitive, adăpostesc în structura lor profundă trăsătura [+ sacru]. Dacă în interiorul raportului om – lume, Platon înscrie anamneza cu funcţie cognitivă, în deplină concordanţă cu o contemplare anterioară a lumii Ideilor pure, sufletul necunoscând, ci reamintindu-şi de fapt ceea ce cunoscuse în ipostază de substanţă, în raportul om – lume – limbaj, acesta din urmă îşi descoperă virtuţile rememorative, cu individualizare necesară a primului component, omul în ipostaza creatorului.
Câtă risipă de cuvinte…! Câtă risipă de șanse de a ne înțelege, de a ne cunoaște mai profund, mai autentic, mai în același sens… Oare cât am tăcut azi spre o mai bună comunicare?
3.0 este ceea ce urmează și e posibil să vi se întâmple deja. Personalizarea spațiului web. Circles, iGoogle. Găsiți aici tot ce e nevoie ca să vă informați, să nu mai consum pixelii și să valorific ceea ce este produs deja în acest sens. Personalizarea spațiului web este un pas următor însă și o capcană uriașă. Despre avantaje, lecturați pe net. Despre capcană, cred că este o tentație de a ne asocia și încercui de oameni foarte asemănători nouă, urmând apoi ca grupurile formate să fie nichate în sens marketabil și ajungi să devii un user din categoria X, subcategoria x.3.5, cu caracteristicile d, f, g, h care automat (și ăsta e un cuvânt – cheie din existența serverelor și bazelor de date!!!) te încadrează într-o categorie urmând să primești un serviciu adaptat, personalizat, customizat, tunat și modelat după tine, personal! Doar că, precum spune Andre Moreau, atunci când facem aceleași alegeri, am îmbătrânit… Prin urmare, înconjurarea de subiecți similari și în-categorisirea pentru mine sună foarte a in the box, într-un univers doar al meu, închis între pereții alegerilor și preferințelor mele, un sistem care se autoconservă și se auto-replică pentru a-și supraviețui sieși. Sigur, fac apologia unui echilibru, nu-mi imaginez viața într-un sistem atât de deschis încât să devină haotic și neorganizat criterial, o nebunie de diversitate în care să nu-mi mai regăsesc reperele și punctele de familiaritate-stabilitate, pledez pentru o auto-normare și pentru categorii suficient de largi cât să-mi permită să rămân în contact cu alte universuri, nepărăsindu-l pe al meu….
Web 3.0 este webul semantic (iată-ne înapoi la cuvinte și sensurile lor, dar mai ales consecințele lor!) care ne segmentează și ne bucățelește (scuzați invenția!) în funcție de cuvintele cheie pe care ne bazăm căutările individuale, personale și foarte… publice. Mă deranjează problema de etică din mijlocul catrilioanelor de servere și doar gândirea mea creștină ce are la bază ideea că toate intențiile sunt pozitive (iar ITștii, chiar dacă majoritatea sunt cam atei și ușor autiști sociali, au idei bune și progresiste, me like) mă ajută să mai fac față distracției de date personale cerute la deschiderea oricărui user account de pe platformele pe care ființez…
Dar, ca să fiu sinceră până la capăt, pentru mine web 3.0 ar fi însemnat pur și simplu interacțiunea masivă și interconectarea rezultatelor din web 2.0, interlinkarea (colegii mei din TIA vor recunoaște din jargonul nostru 🙂 ) inteligentă, semantică, iată, a contentului produs de milioane de mici autori deșteptați și înțelepțiți peste noapte fiecare în blog/bloc-ul lui și creșterea capacității web de a selecta, organiza, criterializa (altceva decât în sens de tags) și oferi customizat cautări relevance-oriented și nu popular-oriented… Mă gândeam că dacă 2.0 ar fi asociată unei faze productive, 3.0 ar fi fost realmente o fază de valorificare, de valorizare a contentului generat, elaborat și publicat prin 2.0. Așa, mă simt ușor înșelată – m-ai învățat să vorbesc la public, m-ai lăsat (și încurajat!) să mă exprim în spațiu și acum, pe baza analizei contentului meu, devin… o categorie pentru a-ți ușura ție căutarea și return of search results? Uha… Mă rog, ca de obicei tușele mele sunt mai groase, cert e că semantica 3.0 a fost o soluție de organizare într-un fel a tuturor utilizatorilor de web…
Dar, după 3.0 urmează 4.0, nu? Poate că totuși la 4.0 îmi voi găsi așteptările împlinite în privința unei re-organizări dezordonat-ordonate și creative a contentului din web – unde problema cred că va fi aceeași ca mereu: în raport cu ce criteriu…? Dar probabil că răspunsul e un non-răspuns: propriile criterii, propriile căutări și organizări, propriile alegeri, hedonismul dintr-o libertate totală și centrarea definitivă pe propria persoană. Valorificată în cel mai comercial mod posibil.
