Într-un moment de mare așteptare cu privire la o nouă lege a educației, o lege așteptat salvatoare și recuperatorie, în același timp, discursul public este din ce în ce mai opoziționist, mai difuz pe toate temele posibile și mai granulat ca niciodată. Îmi lipsesc benzile ”de alergare”, cele 2-3-5 categorii mari în care să încadrăm nenumăratele și măruntele direcții de acțiune, incontestabil necesare, dar, în același timp, puțin profilate pentru a deveni măsuri sau prevederi legislative. Recunosc: nu știu precis cum să scriu la o lege. Știu că acolo aș pune text pe care l-aș considera necesar dacă aș fi profesor și aș vrea să știu dacă ceva este sau nu obligatoriu de făcut. Ceva peste opinia, interpretarea și starea mea dintr-o anumită zi, ceva de referință, clar și cuprinzător.
Ce așteptăm de la Legea Educației? Păi, simplu. Ne așteptăm să ne împace pe toți, să împace toate opiniile noastre, toate divergențele, toate așteptările, toate aspirațiile, toate neîmplinirile de la deja fosta Lege 1 și… așteptăm să ne dea dreptate. Da. Dreptate că ce am gândit vreodată și am spus vreodată, în cărți sau într-o postare pe facebook de sâmbătă spre duminică sau de luni spre marți este adevărul, acel adevăr sublim, atot-explicativ, revelator și eliberator. Da. Da. Daaaaaaa…
