Perioada aceasta de liniște în universul meu restrâns îmi prilejuiește reflecția, de la o distanță sănătoasă, asupra dezbaterii educaționale. Nu, nu am acum chef să-mi prezint viziunea și perspectivele asupra reformelor. Am să spun doar – măcar să dea Dumnezeu să vedem ceva reformat! Sunt încă din studenție implicată în procesele de reformă din educație și să mor dacă am văzut ceva schimbat în afară de inspectorii perindați politic prin inspectorate! No offence, pe unii îi știu personal, fiecare ajuns acolo își închipuie că o să facă și o să dreagă, dar e așa multă incompetență și/sau lipsă de sprijin în a genera și susține procese inovative, încât totul devine o mascaradă. Până la urmă, noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc, right?
Când încep cursul de Pedagogie I, cu anul I, semestrul II, din cadrul Modulului Psihopedagogic, deci, da, ați înțeles, când începem programul de ”făcut profesori”, mă izbește privirea pierdută a studenților ce au optat pentru modulul oferit gratuit în timpul studiilor de licență (”că după aia, doamna, trebuie să-l plătim, dacă nu-l facem acum. Deci dacă tot e gratuit, am zis sa venim…”). Lucrez cu studenți umaniști, la Sociologie care va să zică. Viitorul lor în educație înseamnă cultură civică, educație antreprenorială, la o adică și cea economică, sociologie pe unde se face… incert, vor depinde de număr de ore, catedre incomplete. Cel mai probabil vor alerga între 2-3 școli pentru a-și completa norma. Până termină facultatea își vor fi găsit joburi în analiza de date, studii sociologice, marketing. Unii foarte, foarte, dar foarte motivați își vor fi dorit să devină profesori, dar statutul social și material al profesiei îi vor demoraliza suficient încât să renunțe. Dintr-o generație, dacă râmân 10 să ia calea profesoratului. Și stai, că au de trecut titularizare, șocul postului cine știe pe unde, contactul cu inspectoratul și mirarea – oare asta făceau profesorii noștri din liceu care ne-au inspirat să urmăm o astfel de carieră? Oare cum au reușit?
În fine, revenind, când discutăm paradigma în care ținem ”împreună” cursul, le ofer acest punct de plecare: gândiți ca și când mâine ați deveni miniștri ai educației. Ce probleme sunt în sistem? Ce este sistemul? Cum am aborda problemele din domeniul educației? Perspectiva asta înaltă, de avion, îi sperie un pic, mai ales că sunt încă abia plecați din liceu și starea de opresiune și dictare nu a trecut încă (uneori nu trece nici până în anul 3). Hai, ia să trecem cu toții de partea cealaltă a băncii, ia să vedem cum se vede sala de clasă de aici, de la catedră? Dar dacă ar fi un birou de ministru?
Și începem să discutăm – mai întâi modulul ascultă, apoi modulul liniște (în principiu, nu prea le vine să creadă că pot vorbi și ei la curs, plus, dacă Doamne ferește, spun ceva prostii?!), apoi, în sfârșit, încep să se dezghețe și vorbim.
Cel mai greu este să vorbim despre ce înseamnă sistem educațional. Asta la Pedagogie II, semestrul I, anul II. După partea mai de teoria educației din anul I, intrăm practic în sala de clasă și luăm procesele pe rând – curriculum, învățare, predare, evaluare, conducerea clasei de elevi, situații de risc și conflictuale, etica profesiei. Deci, ce este sistemul? Școlile? Inspectoratele? Oamenii? Elevii? Părinții? Cine spune cum arată acest sistem? De ce sistemul e ”rău”? Ce îi dă această caracteristică? De unde luăm mostre pentru a înțelege calitatea sistemului? De la oraș? De la sat? Din provincie? Din capitală? Din marile orașe?
Pentru mine, funcționează o regulă simplă: lanțul are forța celei mai slabe zale. De acolo se rupe el. Dacă eu aș fi ministru, mi-aș aduce în birou o bancă din cea mai urâtă, neîngrijită, veche și slabă școală din România. Mi-aș pune o tablă din aia neagră, mâzgălită cu urme albe, ștearsă cu un burete mizerabil sau o cârpă muiată într-o găleată cu apă murdară de atâta cretă și praf. Mi-ar aminti, în fiecare zi, la fiecare întâlnire și protocol încheiat că sistemul are calitatea din cea din urmă școală a țării. Că sistemul este acolo unde este ultimul elev din ultima bancă din ultima școală din România. Aș aduce banca aia la toate întâlnirile cu toți responsabilii din toate instituțiile din subordinea ministerului să întreb ce naiba faceți în birourile alea în fiecare zi de mai avem elevi care stau în bănci ca astea? M-aș duce cu banca aia la ședințele de Guvern și aș pune-o în fața celorlalți colegi miniștri. Apoi m-aș duce cu ea în Parlament la senatorii și deputații care învârt posturi politice în școli și inspectorate, care aprobă bugete și legi. Apoi m-aș duce la toate întâlnirile publice, cu primari, prefecți și alte fețe înalte și le-aș da cu banca aia peste ochi și le-aș spune că meritele guvernanței lor stă în starea pe care o are cea din urmă școală din teritoriul LOR. Că un inspector este bun pe cât de bun este ultimul elev din ultima școală din județul LUI. Că un director este bun pe cât de mulțumit și bucuros și scos la lumina cunoștinței și curățeniei este ultimul elev din ultima bancă din ultima clasă din școala LUI.
Dar de aia eu nu voi fi ministru niciodată și niciodată o bancă veche nu se va plimba prin România și printre instituțiile responsabile ale statului amintindu-ne că noi toți, ca țară, suntem acolo unde este ultimul sat și ultimul copil din ultima bancă din ultima școală.
