Cred că a devenit cumva desuet să-ți mai placă autori clasici… de manual. Cine mai e și ce mai vrea Slavici în 2016? Ce povești mai sunt și astea ale lui Creangă? Într-o lume în care absolut totul este pus sub semnul întrebării, contestat, reinterpretat, cine mai sunt autorii despre care nu știm nimic, dar ale căror opere le-am descifrat prin banale comentarii literare și subiecte posibile de bac? Ei bine, eu am citit literatura obligatorie și chiar puțin mai mult.
Relația mea cu Mihai Eminescu a devenit definitivă în clasa a XII-a sau a XIII-a… (liceu pedagogic). Domnul profesor Ioan Dănilă a venit la clasă cu Operele lui Eminescu și ne-a împărțit volumele între noi cu tema: de fișat întreg volumul. What??? Adică gândeam ce gândesc probabil acum mulți liceeni: ce-o mai fi și asta? Mi-a picat ceva corespondență și multe manuscrise în care poetul își muncise poeziile. Când am început, mi s-a părut plicticos și inutil. Pe parcurs ce mă adânceam în lectură și în munca mea, am realizat ce mare om a fost Eminescu, ce scriitor excepțional, cât de muncite și profund gândite îi erau versurile, câtă corvoadă de rafinare și potrivire de cuvinte care să redea sensuri, idei, viziuni… Corespondența îl dezvăluia om, om ca toți oamenii, vulnerabil, interogativ, problematizant. Apoi iar apărea geniul. Apoi iar omul. Și tot așa.
L-am deplâns la final. Simțeam cum pătrunderea în volumul acela m-a apropiat pentru totdeauna de un scriitor un pic plicticos (că doar îl aveam de studiat…), un pic excentric (cu iubirea lui imposibilă și neîmplinită… că doar aveam 18 ani), un pic nebun (cui să-i vină ideea unei poezii de 100 de strofe?)… pe care sigur nu-l țineam pe noptieră pentru lectura de seară. Când am lăsat coperta galbenă, cartonată și grea peste cele 600 de pagini, am oftat. Mi-era deja dor să mai pătrund în in universul lui trecut, improbabil în dinamica finalului de ani 90 pe care îi trăiam. Dar vârsta mă grăbea: mai aveam și altele de citit, de studiat și de lucrat. Venea bacul.
M-am reîntâlnit cu el la Biblioteca Academiei Române, unde făceam vizite cu profesorii din Basarabia la începutul anilor 2000, studentă fiind și lucrând la Centrul Eudoxiu Hurmuzachi. Domnul profesor Dan Horia Mazilu ne facilita accesul la sala manuscriselor. Doamnele de acolo ne arătau manuscrisele la un braț distanță. Am rugat să le ating. Aveam nevoie, precum Toma, să pun mână și să zic: este! Când am atins manuscrisele lui Eminescu, am plâns. Mi-au curs lacrimi adevărate, instant, fără nicio tranziție. În volumul meu de liceu, erau fotocopii. Acum era acolo, scrisul lui, de mâna lui. Am întrebat de vreo 3 ori: sunt adevărate? sunt pe bune? Sunt chiar scrise de Eminescu? Precum un personaj funcționând mai mult în imaginarul colectiv decât conștientizat ca o prezență fizică, Eminescu părea un autor de manual, o poveste, o teorie, un abstract. Dintr-o dată devenea concret, o prezență materială. Doamnele mi-au arătat și manuscrisele lui Creangă și ale altor scriitori – da, domnișoară, doar nu ținem copii sau falsuri. Firește că există.
Eminescu a existat. Iar eu l-am cunoscut în mod direct. I-am atins scriitura și așa, am dat mâna cu el.
