Mi-e greu să estimez dacă în toate domeniile de pe lume există tipul ăsta de world-divided, așa cum simt lumea educațională la acest nou început de lume. Mecanismul acesta psihic de idealizare a fiecărui nou lider ce apare la Ministerul Educației, mitul salvatorului, al eroului exemplar și mântuitor, tema luptei pentru eliberare de sub o opresiune cu siguranță întreținută, premeditată, lung planificată și intenționat susținută, ei bine, această poveste imaginară pe care o trăim la modul colectiv cum că acum ori niciodată! suntem datori cu o reformă în educație, asta, asta ne va termina psihic în implementarea oricâtimii de schimbare pe care ne-o dorim cu toții, dar la care contribuim jalnic.
Primo, starea de reformă este una continuă. Noi nu facem reformă acum pentru următorii 20 de ani, noi facem o reformă acum, pe care o vom continua anul viitor, și peste 2 ani și peste 5. În fiecare an, noi toți mâncătorii pe pâine în domeniul educației vom avea de implementat reforme, părți ale reformei, alte elemente ale reformei și viața noastră toată va fi sub spectrul reformei. Starea de reformă va fi starea noastră normală de a fi. Este. În anii 2000, Venera Cojocariu a scris o carte despre Educația pentru schimbare, teza ei de doctorat. Cred că merită parcursă chiar și azi.
Tema recurentă că fiecare ministru începe o reformă e o aiureală. Adică, evident că fiecare ministru începe o reformă pentru că, practic, educația din țara noastră are nevoie de reformă de acum 25 de ani și nu a terminat mai nimic din ce a început. VOINȚA POLITICĂ este un prim must-have al oricărei intenții de reformă, iar când vine vorba de una structurală, păi trebuie multă voință politică, adunată de la toate partidele și cu multă expertiză la mijloc, ca să știe oamenii că ce susțin e fundamentat corect și științific, dincolo de evidentele orgolii partinice putere-opoziție care duc la un joc de culise previzibil și puțin controlabil.
Secundo, elementele de reformă, precum un plan-cadru, o programă – mai multe programe, un set de manuale noi, nu ar trebui să devină concursuri de frumusețe sau de popularitate între diferitele tabere care strigă ”ba pe mine, pick me, pick me!”. Suntem în anul de grație 2016, în care accesul la expertiză educațională de calitate nu ar trebui să fie un impediment. În țara noastră există expertiză educațională de calitate. Există ISE, există organismele în subordinea ministerului, există universități și departamente specializate, există bune practici în afara sistemului educațional formal… Dacă nu există, avem conexiuni, parteneriate și la o adică se poate contracta expertiză din vest, de peste mări și țări unde educația este mai frumoasă și mai deșteaptă. Acum, să facem distincția între expertiza științifică, expertiză practică, expertiză speculativă, expertiză ONG-istică. Și să ne ajustăm așteptările după puteri.
Terțo, ciocnirea lumilor e un lucru bun. Ajută la confruntarea de idei, la explorarea punctelor de vedere diferite, de la cele mai curajoase, la cele mai rezervate. Provoacă status-quo-ul, provoacă încremenirile, provoacă și stârnește controverse pentru a naște un adevăr, împărtășit de cât mai mulți și validat de expertiză.
Patru, ideile nu pot fi puse în practică printr-o baghetă magică. Omul a pierdut acel cuvânt originar, cuvântul care se zice și se face. Acel cuvânt cu care Dumnezeu a creat lumea și toate cele. El a zis, și s-a făcut. Ei bine, noi, oamenii, orice am zice, nu se face. Așa repede. Când zic: ”plan-cadru inovator”, să nu ne imaginăm că acesta, peste noapte, produce minuni în creierele profesorilor și elevilor leneși, iar toți vor trece PISA. Sigur, așteptarea e să schimbăm pe hârtie mult, pentru că practica oricum va filtra. Dar asta înseamnă că habar n-ai cum este gestionat sistemul educațional din România. După hârtii. Nu ne iese? Nu știm? Nu înțelegem? Nu-i nimic, facem hârtii care ne vor spune că a ieșit, am știut și am înțeles, ba mai mult, că am și făcut. Cu mari succese.
