Peștele de sticlă al educației

La Cărturești, pe strasse, cum ar veni, este un spațiu la subsol. Și acolo, oamenii au pus multe însemne ale trecutului, în combinație cu cărți care ne arată viitorul, din acest prezent continuu pe care îl trăim. Și dintre toate simbolurile prezente – un televizor sport, un telefon cu disc, mileuri și altele asemenea – mi-a atras atenția unul singur, despre care aleg astăzi să vă povestesc.

Este peștele de sticlă de pe televizor. Bine, nu era pe televizor la Cărturești, era pe un raft, pus la mare cinste. Pe bună dreptate, aș zice. Peștele de sticlă este simbolul omniprezent în apartamentele comuniste – curios fapt, a lipsit din casa mea, dar asta și pentru că noi ne-am mutat des și cred că dinamica asta nu a permis așezarea cum se cuvine a acestei zeități a anilor 80.

Mă gândeam la cât de greu a renunțat mama mea la niște bibelouri primite de-a lungul anilor în rolul ei de tovarășa – și apoi, doamna – educatoare. Erau amintiri de la generațiile ei de elevi, poate simbol al aprecierii de care orice dascăl are nevoie ca să aibă sens munca sa. Venind intempestiv de la București, într-o vară din anii 2000, emancipată și conectată la alte spații sociale și niveluri culturale în care începusem să trăiesc, i-am spus mamei, categorică și energică, aproape că i-am impus, superior și elitist, că gata, trebuie să renunțe la bibelouri și mileuri (unele lucrate chiar de mine, la ora de… educație tehnologică, iată!), că nu se mai poartă și că sunt simboluri inferioare de estetică populară ce nu mai reprezintă aspirațiile și chiar nivelurile de stil pe care le practicam. Mama a replicat că nu poate renunța la ele așa, de-odată, că îi amintesc de generațiile ei de elevi, a început să enumere și să rememoreze momentele respective, dar eu le-am luat totuși, ”ca exercițiu numai, hai să vedem cum ar fi” și le-am pus într-un dulap, ca să le poată vedea totuși când i s-ar face dor, dar să nu le mai aibă expuse peste tot în casă. Când reveneam acasă, bibelourile, pac!, la locurile lor. Mama se bucura pur și simplu de ele. Erau acolo, evident, ceva balerine delicate, un celebru pescar anonim, niște copii cu rațe/lebede, greu de spus acum, un chinez într-o stare zen despre care oricum nu știam mai nimic pe atunci ș.c.l. Când veneam, le băgam la dulap, când reveneam, erau pe locurile lor. Dar în primul rând, ele erau pe locurile mentale ale mamei, în locuri stabile și clare, iar eu, o progresistă pentru vremea aceea, plecată în sud în loc de nord, fără vacanțe normale căci voluntariam sau munceam, prinsă în iureșul evoluțiilor anilor 2000, încercam să arunc în aer acest loc fix, poate dintre puținele trăite de familia noastră între anii 80 și 90, pentru a pune în loc o lume nouă, necunoscută alor mei, dar foarte familiară mie, în universul meu animat de la distanță.

Pot să înțeleg nevoia zonei de confort a unei generații mutată din loc de vârtejul tranzițiilor și mutațiilor sociale post-revoluționare. Mai mult, în mine este o parte a acestei generații, care a prins și cozile foamei, și porționarea limitativă a resurselor de hrană, și puținătatea financiară sau limitarea accesului la unele beneficii, pentru că ai mei nu au vrut sub nicio formă să fie membri de partid. Apoi o fost o poveste personală cu mutări succesive, procese și luat de la capăt situația locativă. Deci da, pot să ader emoțional la starea de a vrea ca ceva să rămână totuși pe loc, iar caruselul democrației greu de conceput și chiar mai greu de trăit să se oprească cât să ne punem povestea în regulă și să ne așezăm puțin părul vâlvoi de la tornada saltului în timp, pe fast forward. Să recuperezi în 10 ani ceea ce alte țări au făcut în 50 nu e puțin lucru și, la fel ca elevii cu cerințe educative speciale, și țara asta are nevoie de un pic de timp și de niște măsuri speciale.

În acest context ideatic, pot să pricep și de ce oamenii nu renunță la peștele de sticlă de pe televizor. Semn al unei vieți ”mai bune”, în sensul de ”cunoscută și pentru care măcar avem antrenament”, al unui trecut în care lucrurile erau predictibile și imuabile, chiar în mod nedrept și crud, peștele de sticlă este martorul tăcut al trecutului și prezentului, un animal de casă ce nu necesită întreținere, dar e acolo pentru tine, recognoscibil și mereu disponibil pentru un dialog solitar. Și dacă dau peștele jos, ce pun eu în loc? Și cum să nu pun nimic? Nimic?? Lasă, mai bine așa, că măcar pe el îl știu și e aici, orice-ar fi. Co-dependență.

Mai subtil este însă peștele de sticlă imaterial, peștele de sticlă din mintea noastră. Că și noi rulăm un televizor și un film nesfârșit în capul nostru. Și de multe ori trăim doar în capul acesta.

Proiecțiile și ideile noastre de care nu ne desprindem. Ne sunt atât de familiare, atât de cunoscute, atât de parte din noi, încât fără ele nu am mai ști cine suntem și cum ar arăta lumea. Cum să arunci peștele de sticlă, când toate reprezentările tale despre orice îl conțin? Până și peștii adevărați mai mor și îi arunci la toaletă (mă rog, până acum cred că s-a inventat și un cimitir al peștișorilor de acvariu, nu?!), dar peștele de sticlă, hei, nu, nu pe acesta!

Și avem și un pește de sticlă în educație, iar acesta este evaluarea. Așa de tare s-a așezat în creierul nostru evaluarea de clasa a 8-a, că nu putem gândi nimic în afara acesteia. Nu putem imagina un continuum între gimnaziu și liceu, nu putem imagina altceva ca pasaj de trecere între aceste două lumi. Nu putem imagina o altă scală de notare, cu doar 5 trepte, cum ar mai putea respira oare profesorii și părinții cu setările în anii 80-90 în absența notelor de 10? Sau fără teama și cunoscuta emoție legată de notele de 1-4? Ce ar pune ei în locul conversației despre cine este primul în clasă și ce-a făcut x sau y? Ce ar mai discuta ei dacă nu ar fi peștele de sticlă numit coroniță? Cum ar fi viața lor mai bună dacă ea nu există (vai mie, că am dus în hău gândirea abstractă, imaginația și creativitatea!) într-un mod concret, într-o formă aici și acum, acum, acum, magie, hai cu bagheta magică a lui Harry Potter. Cum să trăim noi nesiguranța și incertitudinea și pe ea să punem proiecte și planuri, dacă peștele de sticlă ne este mai aproape și e acolo, pe televizorul minții noastre, un loc sigur și fidel nouă și experienței noastre trecute? Cum să alimentăm viitor, dacă ne hrănim din trecut, doar pentru că ne este mai familiar, chiar dacă rău și toxic, într-un mod care nici nu mai are nevoie de dovezi?

Și până nu spargem acest pește urât și mirositor, până nu dăm mileul atașamentelor noastre educaționale trecute deoparte, până nu ștergem bine praful neputinței noastre de altceva, până nu facem loc pentru ceva ce încă poate nu putem concepe, dar se construiește din intențiile noastre bune, din dragul de copii, din nevoia, oooo, da, nevoia socială de a naște generații educate, vii, cu perspectivă…. ei, până nu facem asta, peștele de sticlă stă acolo și se uită la noi hâd, cu ochii lui goi și sticloși, reci și insensibili, într-un continuum de timp care nu se mai sfârșește, într-o nesfârșită și agonizantă zi a… peștelui. Suntem în 2022, dar mintea noastră e acolo unde n-am mai fost iubiți, acolo unde a rămas Eul nostru emoțional abandonat în durere și nefericire, de cele mai multe ori cultivate și întreținute sistemic în școală. Mintea noastră nu poate vedea și concepe viitor pentru că e prinsă în trecut, a rămas alături de sufletul nostru care caută alinare, ajutor și ieșire din labirintul neînțelegerii de sine – ce-am făcut, de ce pățesc asta? Mintea noastră așteaptă să ne facem bine emoțional ca să poată merge mai departe, într-un viitor pe care omul e capabil să-l imagineze, să-l creeze și să-l realizeze prin acțiune.

Da. Se poate pune ceva în loc. Și chiar dacă nu imediat, poate reușim să lăsăm un pic de gol acolo, în locul peștelui. Punem ceva, negreșit. Dar putem pune ceva și în alt loc. Să gândim diferit spațiul și punctele de focus. În evaluare, locul peștelui ar fi luat de:

Important ar fi de spus că toate lucrurile acestea, ca și altele propuse, se pot face progresiv, gradual. Pot fi școli și licee care se pot reorganiza mai ușor cu clasele primare până la clasa a 6-a, ori cu gimnaziul până la clasa a 9-a. Cred că marea greșeală de gândire, tot comunistă, să mă scuzați, este că vrem ca toți să poată toate în același timp, în mod egal. Ceea ce este fals, din punct de vedere psihologic, la nivel de individ, precum și la nivel social (vezi ritmul de integrare europeană, de exemplu). Pot fi școli care pot asuma o autonomie mai mare, garantând rezultatele, pot fi școli care pot face asta într-un orizont de 3-5 ani, sprijinite și inspirate de modelul celor care pot mai repede și mai ușor. Pot fi școli în care descentralizarea curriculumului să meargă mai bine și pot fi școli care au nevoie de mult sprijin și poate mai multă centralizare, până când își cresc capacitatea.

Putem începe cu sistarea comunicării calificativelor elevilor și compararea lor pe note în anumite școli în care profesorii și-au șters praful de pe creier, și mergem și batem la cap școlile în care peștii de sticlă sunt bine-mersi la locul lor. Când spunem centrarea pe elev și individualizarea învățării, nu văd de ce nu spunem și centrarea pe școală și individualizare la nivel de școală.

Ba văd de ce. Pentru că există un pește de sticlă uriaș peste România. Un pește mare, probabil un mare somn, care ne oprește de la a vedea limpede și eliberați. Mai flexibili. Mai încrezători. Nu putem toți în același timp, dar cei care pot, să meargă înainte și să ducem resursele acolo unde se poate mai greu, mai încet.

Vă rog și vă invit să încercați asta: spargeți peștele de sticlă din casa voastră. Și din mintea voastră. Și din mințile noastre. Ajutați pe oricine din jur să mai spargă câte un pește de sticlă din viața sa. E un viitor aici aproape, e peste noi și noi nu am intrat în joc pentru că ne uităm peste umăr la o lume care nu mai există, care a fost oricum oribilă și care nu ne mai este de folos acum. Știu atâția oameni care pot, sunt, vor și care se lovesc de tavanul de sticlă al neputinței politice, al acestui pește mizerabil de sticlă care este încă deasupra noastră și pe care, știu că putem, trebuie, imperios, să-l trântim până se aud toate țăndările din el. Ca să ne putem elibera, să putem visa și să putem face pentru copiii noștri și pentru societatea noastră și, de ce nu, pentru noi înșine, în primul rând.

Mă înclin.

****

Notă:

Text expus în cadrul lansării cărții Top Class a lui Ari Pokka. “Peștele de sticlă al educației” este un text promis lui Dragos Anastasiu și inspirat de inițiativa care abia se contura atunci, O Voce pentru Educație.