Dacă știți filmul Everybody loves Raymond, ei bine, titlul acesta va însemna ceva. Un tip simpatic, familist, simplu în gândire, un serial plin de stereotipii despre femei și bărbați, soții și soți, mame și tați, frați, soacre etc., situații tipice de viață de familie prin care ai ocazia să îți lămurești, în replici amuzante, cum stă treaba în familiile de clasă socială medie, muncitori la ceva orice. Cei din jur fac parte din viața lui simplă, un sitcom destul de mainstream, schimburi de replici tâmpițele, despre orice, toate au haz. Pe fond, e un pic trist să vezi cât de simplist sunt tratate temele de family life, câte clișee comportamentale sunt vehiculate, care modelează mintea consumatorului de programe de acest fel și îi validează propriile comportamente fixate deja în tipare greu de resetat. Te mai întrebi de ce sunt încă actuale și prezente temele privind statutul femeii și bărbatului în relația de cuplu? Păi nu Biblia e de vină, fraților, ci filmele tâmpite care promovează aceste modele și tipare comportamentale gender-related.
Într-o paralelă de lumi, toată lumea iubește subiectul educației, are replici, discursuri, versiuni de adevăruri, lucruri DE FĂCUT, directive, sarcini către minister, inspectorate, profesori, directori. Pe fond, e adevărat. Toată lumea care a trecut printr-o școală – și spun, literalmente, cu adevărat că TOATĂ LUMEA a trecut printr-o școală – are opinii despre aceasta, despre CUM-ul care ar fi trebuit să, ar trebui să și, în esență și urgent, trebuie!
Prin natura meseriei mele de profesor, trainer, voluntar și mamă, plus expertiza foarte, foarte specifică și destul de extinsă în domeniul științelor educației (și sper că e de înțeles că și în educație, știu că poate crea confuzii!), intersectez lumi educaționale de toate felurile – de la grădiniță (am trecut și prin creșă), școală, cancelarie, inspectorate, CCD-uri, CJRAEs, facultăți, formarea adulților, formarea profesională inițială și continuă a felurite profesioniști inclusiv cadre didactice, training, formare în context nonformal, tineret, voluntariat și altele de le-am mai scăpat. Am considerat necesar să spun asta acum mai ales ca să înțelegeți că sunt informată și nu doar din cărți sau așa, ca dintr-un proiect educațional, ci că am nevoie să știu profund și specific aceste domenii pentru a mă putea exprima cu sens și substanțial în mediul profesional în care funcționez și în rolurile pe care le performez. În plus, o consider o problemă de etică profesională: de pe mâna mea (împreună cu alți colegi) au ieșit idei, documente, uneori prescripții, opinii de tip expert, evaluări, validări. Nu aș putea dormi bine noaptea dacă aș da drumul la inepții sau jumătăți de idei sau lucruri care ar face mai mult rău decât bine. Mai bine mai puțin și mai cu sens. Cu sens autentic. Un lucru care crește, care adună, care dezvoltă. Și așa e foarte greu, sigur mai știți și asta. Că nu e numai să dai drumul la chestii, ci să mai aibă și o viață dincolo de imprimantă.
În mediile în care interacționez cu practicienii educației tot ce văd și aud este cum toată lumea știe educație, tot așa cum toată lumea îl iubește pe Raymond: se scriu idei, bloguri, comentarii, se fac supoziții, scenarii de how-to, se dau ultimatumuri care nu mișcă pe nimeni, se fac amuzamente, râdem, glumim. Ce mai văd? O lipsă majoră de concepte, pe de o parte, și concepte clare – pe de altă parte; mari confuzii între noțiuni; amestec grosolan de cuvinte ca să sune important, bombastic, în trend; clișee și cuvinte parazit cu „zona„, ”partea”, ”zona de”, ”trebuie” ș.a. (am zis că o să fac un audit la fenomenele lingvistice din discursul public pe tema educației). Continuăm cu legiferări și auto-validări de idei, promovarea propriilor proiecte și soluții cu caracter mântuitor-salvator, un me-time etern, superficialitate, foarte multă, prea multă speculație, o lipsă de argumentare reală, discursuri paralele, în agende proprii, în note proprii, o dizarmonie, un fals.
Neclar dacă schimbăm școala? educația? învățarea? metodele? sistemul? Dar ce sunt toate aceste cuvinte? După aceea apare replica supremă, de tip ”păi uite” și aha/wow: păi da, ăștia din universitar tot timpul complică lucrurile, sunt în turnul lor de fildeș, trăiesc așa, sub un glob de sticlă, nu știu ei ce lucruri minunate facem noi să schimbăm… educația? școala? sistemul? învățarea? metodele? Iată, cu această ocazie, și cele 5 cuvinte – cheie din vocabularul omului muncitor cu educația. De toate felurile – formală, nonformală și mai ales și cel mai nou, informală. Mai nou, și înjurăturile de pe ziduri sunt învățare. Și trebuie recunoscută și validată. A, și desigur, în moduri cât mai simple și necomplicate. Sistem de evaluare? N-am prea auzit așa ceva. Of. Competențe, rezultate ale învățării? Dar ce ai cu mine? Eu am un proiect aici și uite ce cool e.
Se schimbă educația din câteva evenimente și 3 proiecte, nimeni nu cere și nu dă socoteală, nimic nu e fundamentat, evidence-based și project-based. Proiectul nu e să băgăm pe gât profesorilor soluții de tip educație nonformală cu 30 de copii în sala de clasă urâtă, strâmtă, în care copiii stau ca sardelele și nu ies în pauză, că aleargă (!) și se lovesc (ok, lasă că acumulăm energie statică din alergatul prin clasă, ca veverițele în cuști), în care programa rules și inspecția rules și directorul zice ”ce e gălăgia asta, doamnă?”, în care elevii nu au parte de educație adevărată pe bază de competențe, ci pe conținut și pe jocuri și concursuri plătite, ca să mai facă unii și alții un ban grămadă, căci criza e grea și lungă și unde mai găsești 200 000 profesori și 3 milioane de elevi buni de plată?
Nu e nimic, stați liniștiți/keep calm and study abroad, vorba aia – am fost eu săptămâna trecută la un grup de lucru inițiat de Ministerul pentru Dialog Social și am primit acolo asigurări că măcar un email de follow-up am să primesc. A fost un fel de zidul plângerii, faza pe educație: că de ce, că de ce nu, că uite, că așa, toată lumea se plângea și își voia opționalul salvator de copii și formator de competențe în lista opționalelor recomandate; și acolo se nota, se consemna, se vor aduna toate temele și se vor discuta cu ministerele de resort. Ok, ne-am calmat acum, da? O să vă scriu eu când primesc emailul. Că eu sunt din paradigma învață și dă mai departe și măcar ce știu frumos și bine să fac.
În acest timp, PISA merge mai departe, ca să mă leg și de un film local și vechi cât mine, cred. Bacul merge mai departe. Decât merge mai departe. Mimetismul, copierea, plagiatul, corupția, prefăcătoria, duplicitarismul, înșelarea merg mai departe. Până foarte departe. Intenții bune. Proiect zero. Zero barat. Niciun plan. Niciun proiect guvernamental. Nicio poziție serioasă a societății civile din educație. Singura federație de asociații de părinți are un președinte (o doamnă președinte, ca să fiu mai specifică) care nu are copii în școală și nici nu mai e președinte de asociație de părinți (haha, știu asta pentru că figurează ca președinte al asociației de la școala 174 și în comitetul acela de părinți pe școală sunt eu membru, iar doamna Gună nu este președinte – domnule ministru, ce ziceți de acest tip de legitimitate?). La Consiliul Elevilor, ce să zic, frumos PR-ul, mai puțin cu reprezentarea pe bune și cu competențele civice și de democrație participativă. Criza adolescenței e în plină desfășurare, faza ”fugit de-acasă”. Asociație profesională a cadrelor didactice nu există, sindicatele au o criză de identitate și fac de toate. Adică nimic, evident.
Coagularea forțelor cu obiective pe zona educației (poate mă citesc și din utilizatorii zonei, zic și sper!) este un proiect mort. Mort ca idee, ca implementare nici nu mai spun. Până nu se pune mâna serios pe carte pe partea de educație, zic iar, cu subtitrare, ca să fie clar, până nu vă scrieți ideile pe bloguri cu sens, până nu mergeți până în ultima școală care mai are încă bănci de lemn cu scăunele rabatabile de scânduri lustruite de anii și fundurile copiilor care au alfabetizat pe ele, până nu ne strângem ca la Salvați Roșia Montană, până nu schimbați discursul pe română și nu pe englezisme și fițisme snoabe, până nu participați la o ședință de redistribuire la suplinire într-un ISJ, până nu stați la coadă la un inspectorat să i se facă milă secretarei ăleia din Focșani de la Pedagogic care terorizează orașul și cred că și regiunea, că are pile la putere, până nu scoateți din sertare tot ce s-a muncit cu capul sfârâind în proiectele POSDRU (menționez aici numai Cadrul de Referință pentru Curriculum încheiat în 2013 și pus la afumat pentru zile negre – încercați doar să aflați ceva de el de pe site-ul CNEE) și până nu vă uitați pe bune la profesorii și elevii care zi de zi merg la școală într-un chinuitor traseu al nicăieriului-niciundelui, cam așa stăm. Stăm să treacă guvernare după guvernare așteptând un viitor mai bun. Ca la așteptarea americanilor la război. Ce-a urmat, scrie la carte.
Acest post nu este despre un proiect propriu pentru educație. Dar în perioada asta mă documentez serios pe modelele educaționale care s-au dovedit longevive și validate din mai multe perspective. Și nu poți vorbi despre educație și modele și proiecte dacă n-ai fost imersat în niciun fel în acestea. Nu poți da soluții viabile dacă nu faci cercetare serioasă (eventual să citești măcar!), dacă nu ești implicat în sistemul educațional în vreun fel care să-ți permită accesul la mecanismele interne ale acestuia, dacă nu ești în contact cu elevii de toate vârstele, dacă nu ești conectat cu profesioniștii din educație care se duc zi de zi, de cele mai multe ori și sâmbetele și duminicile proprii, la școală sau la activități în legătura cu școala, nu poți să ai o voce în spațiul public dacă nu ți-ai pus la punct vocabularul pedagogic minim, dacă nu ai acumulat suficientă experiență implementând un proiect sau un model în sistemul românesc – să zic aici și numai despre Școala Altfel care se ratează tot mai mult de la an la an. Cum să dai cu părerea despre cum trebuie să se facă o schimbare fără o analiză serioasă ex-ante, cu analiza riscurilor, cu planuri de contingență, cu previziune de impact, cu analiză cost-beneficiu, cu mecanisme de suport și sprijin guvernamental structural și necondiționat și permițând profesioniștilor să influențeze decizia în educație? Vorbesc pe ici – colo, în medii alfabetizate educațional, scriu și mai puțin despre educație. Mi-e rușine. Ce să scrii despre educație, spuneți-mi voi. Despre cum trebuie și trebuie și trebuie? Uite că scriu alții – cum nu e niciun subiect mai arzător, o dăm pe educație. Face rating mai tare decât criza politică.
Că am idei? Așa au și alții. Fără un acord între idei și fără urechi de ascultat și inimă de mișcat din loc, pot să am 100 de idei super bune. Să vrei și să poți. Și să-ți fii onest în misiunea asta.
Da, suntem câțiva care am creat o comunitate – nu e mare și nici foarte publică. Ne unesc gândurile, expertiza, comunicarea, proiectele comune implementate, duse până la rezultat. În colaborare cu ei, oameni clari la cap, serioși, profesioniști și citiți, împreună, căutăm acel punct critic și înțelegerea sau chiar construcția un mecanism care să susțină câteva schimbări. În absența unei așezări laolaltă pentru a puncta în pârghiile sistemului, e greu de previzionat câte mii de ani ne-ar fi necesari să schimbăm așa, în ritmul pixel cu pixel, în universuri diferite și paralele, educația din România.
Poate o interogație ajută la reflecție: oare ce-am făcut azi bine pentru școală, elevi și educație pentru a modela societatea pe care ne-o dorim, cea pe care să o lăsăm un pic mai bună decât am găsit-o? Cred că am mai spus-o: vom da socoteală. Știu că disonanța cognitivă se rezolvă ea cumva, inclusiv prin spălarea mâinilor și declararea not guilty, dar tot vom da socoteală. Vai de noi.
