Starea de cuib. Delay.

Întotdeauna am avut acest delaying – mode. Mai toate lucrurile mi s-au întâmplat târziu în viață. Da. Chiar foarte târziu unele. Inadmisibil pentru vremurile în plină emancipare pe care le trăiam. Nu știu cum am rezistat 5 ani de liceu (pedagogic), 4 ani de facultate și nici cum de nu m-am grăbit cu doctoratul, ca orice om normal la cap.

Vânt și apă, alergând și spumegând ca valurile, au trecut niște ani imediat. Și totuși, abia acum, după 17 ani de când am venit în Capitală, simt nevoia cuibului. E și un cuib fizic la mijloc. Dar, mai mult, e vorba de un cuib în sensul de… așezare. De cuibul la care tragi după o călătorie de multe mile, înapoi din țările calde. Cuibul în care totul e atât de familiar încât găsești butoanele cu ochii închiși, mirosul e cel pe care l-ai lăsat, obiectele se bucură de revenire și însuflețire, un foc mic aprinde lumânările imediat, se aude o muzică pe fundal…

…și întunericul ți-e familiar, pentru că de fapt e numai discreție. Arunc cât colo gențile, nu despachetez nimic, totul e cum trebuie și tot ce vreau e să simt parchetul de lemn sub picioarele desculțe și să mă arunc pe canapea ascultând respirația casei și liniștea ei. Se aud sufletele casei, secunda perfectă de viață și devin conștientă de momentul de presencing. E atât de aici și acum. Irepetabil. Simt fiecare celulă din corp lățindu-se ca o ameobă, ocupând spațiul, odihna ca un flux accesându-mi extremitățile, expandându-se în organismul meu, simt oasele așezându-se la locul lor, fiecare după ordinea firească, omoplații, vertebrele, coastele, degetele, capul, maxilarul… simt mușchii relaxați, le simt respirația, mă văd pe interior și e atât de calm și luminos înăuntru. Aceasta sunt eu în odihnă, în cuibul meu. Sunt atât de obosită. M-am adunat de pe drumuri și sunt acasă. Settling in. Am făcut așa un drum de lung.

Cuibul și starea de settling in sunt, dincolo de o stare de conștiință, o necesitate. Căreia aleg să-i răspund. Așezare completă – de gânduri, de sentimente, de intenții,  de acțiuni. Pur și simplu am o chemare interioară spre cuibărire, ca înainte de un mare exod. Habar nu am ce înseamnă asta, am nevoie să mă ascult ca să aflu. Stau între lumină și întuneric, acolo unde e ziua cea mai lungă, pentru a asculta tot ce vine din căldura cuibului, acolo unde se naște viața. Un nou Eu, o nouă perspectivă, un nou mod de a face lucrurile, de a le spune, de a le pune în faptă. Sunt în starea de incubație, aștept în liniște timpul până la maturarea optimă, până la momentul corect în care se întâmplă lucrurile. Ceea ce se întâmplă, este exact ceea ce trebuia să se întâmple. Când începe, este cel mai mult moment pentru a începe. Când e gata, e gata; când nu e gata, nu e gata. Cine este, este exact cine trebuie să fie. 

Sunt aproape. Încă sunt în aria de rezonanță dintre lumi. Se ating lumile mele, se ating de mine. Se contaminează, se tulbură reciproc, interferează. Lumea dinăuntru, lumea dinafară. Lumea materială și confuză, difuză și amăgitoare. Lumea imaterială, clară și liniștită. Fără nevoi excesive. Fără dorințe imposibile. Fără standarde și aspirații. Fără obiective și ținte și strategii și metode. O pace profundă, luminoasă și colorată. O iubire supraordonată, deasupra convențiilor și clișeelor, normativelor și presiunilor de a fi adecvat și desigur, asimilat. Când înțelegi modul în care ești diferit și semnificativ prin tine însăți, rămânând comun și similar tuturor celorlalți.

Am nevoie să cuibăresc o perioadă.

Be Sociable, Share!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.