Eclipsă

Ei, da, bine, sunt lunatică. Asta e, semn de lună.

În eclipsă până la reformatare… reinstalare de soft nou.
Ascunsă în camera mea albă, golită de povestea doctoratului, download complet din creier, vărsare până la secâtuire, foamea celulei nervoase care s-a cerut forțată – concentrare, conexiune, idee, cuvând, claritate; camera albă își așteaptă noua poveste. Stau în colț; liniște, calm. Îmi aud gândurile. Vocile s-au oprit. Sunt gânduri adevărate, pure. Sunt gânduri gestate, incubate, coapte, maturate. Sunt gânduri ce au șansă de faptă. Nu se vor exprima niciodată în vorbe, s-ar consuma, esența s-ar epuiza și ar rămâne goliciunea vorbelor care împrăștie idei, viziuni, niciodată împlinite, niciodată născute prin faptă. Sminteală.

Sunt în eclipsă. Ascunsă, dar la vedere. Luminând, dar întuneric. În întuneric simți. Lumina orbește, e așa puternică încât o resimt ca un zgomot. Inchid.

eclipsa

Conștiința devine ascuțită, îmi simt prezența, îmi aud respirația, simt bătăile inimii, sunt în contact cu corpul meu. Îmi aud simțurile simțind – văd prin întuneric formele-concept, aud sunetele-concept, miros aerul și îi simt răceala. Trăim. Lumea e încă la locul ei. Vălul de forme-obiecte e acolo, intru în contact cu codul numit realitate. Ce înșelare. Mă conectez la această realitate tangibilă, în mod grosier tangibilă. Curge apa. Ce tare curge. Aprind focul. Flacăra doare. Miros de cafea. Realitatea numită cafea intră în mine și îmi alterează definitiv starea pură. Sunt ”încărcată” pentru un nou ciclu de interacțiune cu realitatea și normele ei, constrângerile, codurile, grupurile, setările ei. Din păcate pentru realitate, sunt deasupra și nu mă mai întorc niciodată. Alerg prin labirintul ei pentru că am ales că prefer acest labirint altuia.

on a cloud

 

 

 

 

 

 

 

 

 

M-am dus peste lumină și am acoperit-o ca să pot să aud clar, să văd concepte și să pot simți aerul în jur. Aproape îl pot atinge, simt pe obraz curentul, deși merg încet, scârțâie ușor parchetul. Merg cu atenție prin labirint. Până la urmă, ăsta e exercițiul – aleargă, dar nu te împiedica. Împiedică-te, dar nu plânge. Plânge, dar nu aștepta ajutor. Suntem singuri, dar sunt atâția alții aici. De fiecare avem grijă – sunt sursele noastre de exercițiu, deci de învățare. Progres.

Mă întorc prin labirint. Camera albă, complet goală. Pereții așteaptă o poveste nouă. Nu aglomerată. Nu colorată. Simplă, în tușe clare și sigure. În alb și negru. Camera asta e așa de albă, nu o poți înșela. Fără multe cuvinte. Puține. Poate cuvinte originare – care se spun și se fac. Dreptul dumnezeirii. Ah, ce tâmpită sunt. Mi-a fost dat să rătăcesc în căutare 500 de pagini ca să găsesc ce? Un mare gol rezultat de conștiința neputinței și necuprinderii. De fapt, asta știam. A fost un angajament conștient de a descoperi doar măsura nepuțintei și a incapacității de cuprindere. Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei.

labirint

 

Caut un short exit. Dar nu a venit vremea. Nu a curs încă timpul necesar pentru ca cea mai bună idee de exit să se genereze. Vremea e de stat în liniște în camera albă. Să mă bucur de ea. De existența acestei camere albe, în formatul ei gol, golit de fapt.

 

Camera albă e locul de eliberat idei din cap și de elaborat. Loc de acumulări, de incubări și de iluminări. Loc de scris. E locul de unde vă scriu eu acum. Și chiar dacă în codul numit realitate e verde-roșu-negru, aici în mine, profund, sunt în fix aceeași cameră, dar albă.

The White Room

 

 

 

 

 

Da. Există și o muzică. Nu neapărat de cameră albă, dar care se numește White Room.

Eclipsă. O eclipsă totală de mine.

 

 

Be Sociable, Share!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.