Traversarea

…sunt în probe. Cu mine.

La 5-7 m deasupra pământului, pe un fir de cablu de câțiva mm, am ales să încerc traseul roșu. Nu pentru bravură. Ci pentru test. Să văd – am ajuns acolo? Mental. Dacă sunt acolo, eu cu mine, mental, cum răspund. Dacă îmi pot auzi respirația calmă. Dacă îmi pot controla emoțiile, vâltoarea de energie și adrenalină. Spaima. Teama. Că nu pot. Că poate cad.

Am ceva probe în spate. Tabăra VIAȚA, apoi cursul de frânghii joase de la Băile Tușnad – individual, dar și de echipă. Am avut și acolo încercările mele. Și aha-urile și apoi munca cu mine între ceilalți. Dar acum – acum sunt singură pe frânghie.

Acolo, sus, între crengi și corzi și cabluri. Înainte, privirea înainte. Mi-am amintit cei max 1,5 m între brazii de la Tușnad, 2 platforme la un pas distanță unul de altul și la vreo 8 de pământ. A doua oară, după x ani, mi-a ieșit în 2 minute. Focus, calci, respiri, gata. Coordonatorul ne-a luminat: nu aveți nicio problemă de înălțime, e normal să aveți teamă de înălțime, că nu ne-am născut păsări. Ce ușurare! Dar nu e mai ușor.

…Mi-am simțit tot corpul, piesă cu piesă. Picioarele. Mâinile. Capul. Apoi interiorul. Număram – 1, 2, 3, 4. Ăsta-i ritmul. Hai. Primii pași. Merge. Merge bine. Sunt acolo, eu cu mine și cu toate cablurile alea. Îmi simt mușchii, slabi, neputincioși, dar încordați. Mă dor. Lipsă de exercițiu. Întâresc picioarele. Haaaai, fiți cu mine. Primul segment. Platforma e mică, dar sigură. Mă uit înainte, ce urmează. Doar la segmentul următor. Nu îndrăznesc prea departe. Cu încredere, spre ”scărițele” ca de șa. Se mișcă în toate direcțiile. Pun piciorul. Gata, s-a dus totul într-o parte, aproape să mă răstorn, dar trag al doilea picior după mine și caut, în aer, ușor necoordonat, punctul de sprijin. Mă încordez, sunt acolo, și încep, pas cu pas, într-un dans amețitor și fără nici o logică, să caut scărițele și să le stăpânesc. Mă duc într-o parte și alta, balansul e teribil, nu are ritm, e necontrolat, găsesc mai mult cu disperare scărițele și fac, pas cu pas, drumul până la capăt. Mă dor antebrațele, m-am forțat să mă țin de ”linia veții”, singurul cablu cât de cât fix. Gândesc – o să am febră musculară. Urmează butucii. Mi s-au părut mai stabili.

Din nou, primul picior. Iar o ia totul razna, intru în dezechilibru, respir repede, mă uit înainte și gândesc – nu am cum să cad, sunt legată, am tot ce-mi trebuie, calc-o! calc-o! încerc și încep să calc pe butucii mișcători, abia ajung la capăt. Îmi recapăt respirația. Mă liniștesc. Mă liniștesc?? Nu, îmi dau seama cât de lung e traseul, că am obosit deja și că s-ar putea să nu-l închei. Nu-i nimic, îmi zic. Cobor. Oricând pot coborî. Să mai fac una. Leagănul. Mă cablez, mă respir și pun piciorul. Când ajung dincolo, după un zbor scurt și legănat, îmi dau lacrimile. Mă sprijin de copac, îl iau în brațe și plâng. Gata, nu mai pot, jos. Mă dau jos. Acum. Acum.

Și apoi se face lumină și înțeleg. Că așa fac eu în viața mea. Viața mea legănată, mobilă, complet dezechilibrată, dar care are totuși punctele ei fixe. Se mișcă toate în jurul meu. Și obosesc și (mă) plâng, și (mă) vreau jos la prima. Și apoi mă chinui să ajung la capăt, demotivată, nefericită, debusolată și epuizată. Deși cel mai important e să nu se miște nimic în mine, în afară de respirație. Să fiu adunată eu cu mine și concentrată pe destinație, nu pe butucii de pe drum. Că după clătineală, vine și platforma de odihnit. Că, deși pare că poți coborî oriunde, nu e chiar așa. Că îți datorezi drumul în primul rând ție. Nu. Mie. Mie îmi sunt datoare să îmi onorez alegerile, oricât de complicată mi-ar face viața. Dacă am ales, atunci să-mi duc alegerile. Să mă adun, să focalizez, să respir adânc, să plâng (dacă am nevoie să elimin excesul de energie) și apoi să mă concentrez, să-mi găsesc resursele și să calc butucii ăia mișcători. Și data viitoare să aleg mai bine dacă am impresia că am ales prost acum.

Deși, știți ceva? Mai că data viitoare aș încerca traseul negru. Pentru că pe cel roșu l-am dus apoi până la capăt, cu bucurie, cu liniște, cu pace în mine, cu ritm și cu multă, multă putere adunată. Pe care am respirat-o.

 

Parcuri-Aventura-Romania

Be Sociable, Share!

Leave a Reply