Solo, corto y con leche

Când am fost în Danemarca, mi-am dat seama de un tip anume de psihologie și anume de psihologia capătului de lume, locul unde îți poți permite să fii atât de diferit, pe cât de diferită e lumea pe care o traiești. Mă refer la danezi, care au tipare comportamentale specifice pe care cu greu le-aș putea numi europene. Ele sunt comportamente daneze, în societatea daneză, punct.

În Palma de Mallorca am descoperit psihologia insulară. În primul rând, în mintea mea, Palma era practic toată insula. Adică ca și când aș spune București și asta ar fi suprapozabil complet României. Mai știam de Ibiza. Menorca era într-un colț de creier, cum că ar fi parte din ceea ce se numește comunitatea balearelor. Odată cu aterizarea în Palma, ca și când aș fi venit într-o vacanță exotică, în mintea mea s-a desfășurat un alt clișeu, cel turistic.

Totuși, vremea capricioasă și dimensiunea strict academică a deplasării mele mi-a permis accesarea insulei Mallorca la un nivel mai personal, precum și pătrunderea pe sub pielea unei etichete, spargerea unor prejudecăți și instalarea altora.

Psihologia insulară înseamnă un mod de reprezentare foarte specific a vecinătății și limitelor spațiale, o percepție anume a spațiului fizic și o conștiință proprie asupra lumii și accesului la lume în sens strict de teritorialitate. Când toată viața de localnic se desfășoară într-un teritoriu de mărimea unui județ mai mare din România, când ajungi în cel mai îndepărtat colț al insulei, ca deplasare de tip excursie, în maxim 1 oră, când pentru a ajunge în capitala țării trebuie să te gândești cât costă avionul sau feriboatul, când Europa devine un spațiu accesibil în același mod exotic în care ne abordăm noi vacanțele ca premiu pentru munca de zi cu zi, dimensiunile tuturor aspectelor vieții capătă valențe foarte particulare, mărunte – pentru mine, zic! – și chiar de neînțeles. Există un singur oraș mare – Palma – turistic, frumos, micuț, elegant, ultrascump, foarte bine conservat după stăpânire romană, maură și aragoneză. Un pic de istorie, aici. Surprinzător, – și nu ar trebui, de fapt, pentru că e la fel cu toate comunitățile Spaniei prin care am umblat – prin orașe ca Barcelona, Sevilla, Madrid – Mallorca are specificul ei. Iar gazdele noastre ne-au asigurat că și menorquezii au specificul lor…

Cum e viața pe o insulă? – i-am intrebat pe profesorul M.O. și pe Dolores Forteza Forteza. Profesorul e un tip calm, echilibrat, viața pe insula pe care s-a născut îi priește. Nu e chiar din Palma, dar totul e așa de aproape… O zi pe săptămână are seminarii în Menorca și zboară acolo cu un bilet plătit de universitate, aproximativ 200 euro.  Noi am plătit 170 euro din București. O altă zi are cursuri prin videoconferință cu Menorca și Ibiza. Sunt și acolo studenți? (mă rog, nu știu ce-o fi fost în mintea mea cu întrebarea asta. Probabil unde Ibiza e asociată cu clubbingul, iar Menorca cu un fel de parc natural din Croația). O, da! Am ținut și noi cursul acesta prin videoconferință și a fost superinteresant să trăiesc un mod concret de cum se poate adapta sistemul la vicisitudinile spațiului fizic.

Dolores mi-a mărturisit că, o perioadă trăind într-un alt oraș universitar din peninsulă, i-au lipsit limitele date de mare. I se părea un spațiu prea uriaș de cuprins, care nu se oprea nicăieri. Mintea ei nu înțelegea nesfârșirea, avea nevoie de granițele pe care i le-a setat, și mental, apa.

Poveste privată. Gazda noastră, tânără, șomeră, educată, deznădăjduită. [60% din tinerii din Spania sunt șomeri. Profesorul M.O. mi-a spus: Cred că în România o duceți mult mai bine față de ce e în Spania.] De 10 luni caută de lucru, în mod activ. Și totuși, câte locuri de muncă să fie pe o insulă? În Universitate intră anual, numai la Facultatea de Educație, aproximativ 300 de studenți care, după 4 ani, ies educatori, învățători, psihopedagogi, iar după încă 1 an de masterat didactic, profesori de specialități. Masteratele sunt foarte populare, dar nu oferă șanse mai mari de angajare într-o țară măcinată de criză economică în stil latin. Psihologia insulară intervine acolo când, la îndemnul, Du-te! – răspunsul a venit direct: Unde? Plecarea într-un alt oraș din Spania devine practic plecarea într-o altă țară. Următoarea destinație este indiscutabil Barcelona. Sau Italia, în direcția cealaltă. Sau Franța, dacă ești din Soller – se pare că există o istorie a acestei relații bilaterale interesante.

Accesul fizic pe insulă este extrem de facil – inclusiv 2 autostrăzi – iar scenografia naturală este foarte diversă – de la munte la mare, de la plaje pietroase și valuri spargându-se de marginile stâncoase și zimțate ale insulei, născând zeci de golfulețe, la plaje cu nisip alb și fin, exotic, de la Valldemossa la Alcudia. Profesorul îmi spune: Palma e puțin din toate. Și, da, a avut dreptate. Chiar prezența noastră acolo a făcut să avem parte de puțin din toate: aventură și mister (am rămas fără cazare în prima zi și ne-am făcut rost de o cazare și mai tare în ziua 2 grație amabilității gazdei noastre), viață academică (am predat și am observat alegerile pentru alegerea rectorului), turism și turism dintr-un capăt în altul al insulei (grație aceleiași amabilități a gazdelor noastre multiple și diferite) și, desigur, un pic de poveste românească cu expații noștri plecați la muncă și cu existențe re-create în noul spațiu, complicate, întortocheate, telenovele.

Așadar, cum e să-ți consumi existența într-o insulă atât de specială cum e Mallorca? Renumită pentru perlele de Mallorca – de exemplu, perlele Majorica (care apropos, se fabrică în Manacor după o tehnică specială, fiind practic perle artificiale produse prin tehnologie dezvoltată local) – și pentru încălțămintea din piele naturală, Mallorca se mai bucură de un interes imobiliar aparte; poți cumpăra la prețuri absolut exorbitante  case sau vile în satele tradiționale cum sunt Valldemossa sau Deia (2 800 000 euro +++). Iar în porturile sale în orașele turistice poți andoca un yacht pentru sume despre care ți-e jenă să le pomenești.

Deși este absolut fascinantă povestea insulei, cu istoria sa, cu specificul său și cu particularitățile geografice și culturale, mă întorc la apartamentul din Santa Catalina și la gazda mea încremenită în proiectul Palma. Unde să mă duc? Poate… în România? 

Da, îmi dau seama că România devine dintr-o dată un loc atât de locuibil. Mă urc în tren și peste 3 ore sunt la mama, la mai mult de 300 km de București. La 150 km e altă mamă. Dacă suntem plictisiți, mergem la Brașov, la Predeal sau la Sibiu, traversând pe o parte Transfăgărășanul și venind pe Transalpina. Cam 3 ore cu o mașină puternică, sunt în Bulgaria, străbătând și tot litoralul Mării Negre. La nici 2 ore din București, coborând direct în jos, sunt iar în Bulgaria. La o oră cu avionul sunt la Chișinău. Cu puțin efort și o noapte pe tren, ajung în Ungaria. Dar nu accesul efectiv la aceste destinații este de fapt cheia, ci simplul acces mental, accesibilitatea spațiului, luarea acestuia în stăpânire mentală. Adică, dacă vreau, aș putea fi… Spațiul îmi e disponibil, mi se supune, e aici, ajung la el când vreau, prin nenumărate mijloace. Limita mea următoare e Atlanticul, în Portugalia, în Coimbra sau la Mira. Sau Croația. Sau Grecia. Sau Italia, la Bari. Sau sus, în Gdansk sau pe fiordurile Irlandei. Sau…

E modul în care ne raportăm la teritoriu, ni-l asimilăm în identitatea noastră, făcând parte din ”puterile” noastre… Putința de a folosi anumite dimensiuni ale teritoriului și de a ne raporta la ele ca ființe individuale ce ne reglăm echilibrul în funcție de limitele disponibile. Pentru mine, Live Life Large! a căpătat un nou înțeles: trăiește viața nu doar cu toate experiențele ei, ci în întreg teritoriul ei, folosind tot spațiul disponibil. Dimensiunea spațiului folosit este dimensiunea capacității mentale cu care operezi asupra teritorialității proprii – ce ai în proprietate? adică, ce ai accesat și ai posedat – cultural, social, politic… inteligibil (adică cu înțelesurile proprii…) – și, în același sens, spații la care te-ai adaptat și ai devenit pe cât posibil, una cu ele…

Dacă există o psihologie insulară, pot să spun că am trăit-o și am simțit-o manifestându-se în oamenii insulei. Am simțit însă și altă dimensiune – cea a unei generații aflate în derivă. Confuză. Amețită și aiurită în labirintul povestit de Mirela Ștețco la TEDxCaleaVictorieiED. Un labirint social care maschează în fapt labirintul personal în care se găsește fiecare. A ne pune în ordine cu noi înșine devine fundamental pentru ieșirea din labirintul personal. Pe cel social nu-l vom ridica, el este sursă de nevoință în această viață vremelnică. În el ne lucrăm mântuirea. Dar din labirintul personal mai ieșim prin ridicare. Deasupra lucrurilor, situațiilor, oamenilor. Ridicarea aceasta este apropierea de cer și de Dumnezeu. Cel care ne dă ordinea lucrurilor, rigoarea și disciplina de care avem nevoie pentru găsirea ieșirilor și drumurilor celor îndreptate. Am găsit în Spania și peste tot pe unde am umblat în ultimii 2 ani, o desacralizare a vieții de zi cu zi. O extremă profană a vieții puse în mâinile semenilor și a statului și a guvernanților. Sau în mâinile unui hedonism nebun, de tipul totul sau nimic și repede! Azi! Acum! – o isterie de muiere în zilele proaste. O deposedare de sine, a sinelui sacru, măreț, dumnezeiesc, a sinelui care împreună cu Hristos fac viața trăibilă și fericibilă. …O laicizare excesivă dacă e posibil să spun așa ceva. Un shopping mall uriaș unde se tranzacționează de fapt suflete, slăbiciuni, pasiuni, fixații, obsesii și alintături, statusuri sociale și wanna-be, gen și like.

Vindecarea emoțională și spirituală este profund necesară pentru a opri măcelul marketingului și al supra-publicității. Depresia și formele ei sunt un vierme înșelător – par gestionabile, dar în urmă rămâne un gol care nu se re-umple mereu.

…Liniștea, liniște profundă am găsit în Palma și nimeni nu avea nevoie de ea. Nimeni nu o căuta. Toată lumea caută să-și disperseze durerea alienării în zgomote, în telefoane, în socializare și în alții… Dar de curând am găsit asta:

Autoarea de care va vorbeam, Brandon Bays, a participat la un curs unde a adresat urmatoarea intrebare: “Ce trebuie sa fac daca simt o emotie foarte intensa? Cum imi pot gasi pacea interioara in aceste conditii? Instructoarea i-a raspuns: Nu te misca. Scufunda-te in totalitate in emotia ta si fii constient de ea. Intampin-o cu bucurie. Daca este o emotie negativa, nu fugi de ea. Nu alerga la frigider pentru a manca ceva, astfel incat sa o acoperi cu senzatiile tale fizice. Nu da drumul la televizor pentru a-ti distra mintea si a o face sa uite de ea. Nu-ti suna la telefon prietenii pentru a-i dispersa energía vorbind despre ea. Pur si simplu, opreste-te si simte-o. Accept-o in momentul prezent. Daca nu vei incerca sa fugi sau sa uiti de ea, ori inca si mai rau, sa i-o pasezi altcuiva, vei descoperi chiar in esenta ei starea de pacea interioara. De aceea, daca simti o emotie puternica, las-o sa se manifeste si constientizeaz-o. NU TE MISCA! Accept-o.“

***

Solo, corto y con leche sunt cele 3 tipuri de cafea pe care le poți cere într-o cafenea din Palma. Solo e un expresso scurt și tare de iese pe partea cealaltă, corto e o solo  cu lapte, iar con leche e pur și simplu o cafea cu lapte.

Găsiți aici fotografii din frumoasa mea plimbare în Palma de Mallorca.

Și mulțumesc, Vizitează Mallorca pentru www.airbnb.com ! Practic toată această experiență cu părți imprevizibile și rezultate deosebite se datorează unei conjuncturi extrem de interesante pe care o voi povesti altă dată!

Be Sociable, Share!

Leave a Reply