Bine am revenit!

Dincolo de o reflecție generalizantă despre oameni, stări, feluri de a fi sau, în multe cazuri, nuanțări ale acelorași aspecte, astăzi îmi îngădui aici un moment de împărtașire personală.

Se termină un an. În veșnicia timpului, anul acesta, trăit de mine la nivel personal, înseamnă nimic. E doar un grăuncior de timp în care m-am consumat, o viață de om, plină de lucruri mărețe și futilități în același timp. Uneori poate prea în același timp.

La finalul acesta de an aș vrea să vă spun că cea mai mare implinire a anului sunt chiar eu. Anul acesta a fost anul întoarcerii la mine, anul regăsirii mele. După rătăciri și abateri, după colindări aiurea, pe coclauri, după hălăduit prin nebănuite cotloane, realizări diverse și la diferite niveluri, pe planuri diferite, extrem de variate, iată-mă într-un final față în față cu întrebările fundamentale care să mă ajute să mă clarific unde sunt acum și către ce mă îndrept. Și cum vreau să trăiesc tot montaigne-rousse-ul care este viața mea și pentru care îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu.

În montaigne-rousse-ul acesta sunt împreună cu Romeo și cu cei 3 copii ai noști. Suntem nebuni și veseli, respirăm adânc pentru a lua următorul coborâș și pentru următorul suiș. Pentru a zbura înalt. Ne bucurăm de călătorie și o trăim.

În acest an am învățat lecții importante de viață. În primul rând pentru mine, pentru a putea funcționa corect și pentru a mă putea mobiliza să merg mai departe și să performez. Să trăiesc o viață prezentă și trează, aici și acum, astăzi, când sunt în viață și în timpul acesta ce mi-a fost dat. Timpul acesta, care în veșnicie e nimic, pentru mine e tot ce am. Nu-mi permit să-l irosesc cu nefericire, cu dramă, cu nimicuri, cu mizerie, cu suferință autoprovocată. Din nou, din înțelegerea că nu CE-ul vieții e așa de important ci CUM-ul acesteia, am reușit să mă desprind de conținut și să mă aplec asupra procesului.

Deci, am învățat să iert. Înainte de toate, pe mine. Să mă iert pentru lucrurile pe care gândesc, le spun, le fac, le simt. Să mă iert pentru lucrurile pe care le fac bine și pentru lucrurile pe care nu le fac bine sau nu le fac deloc. Să mă iert pentru ceea ce sunt bine și pentru ceea ce sunt rău, pentru imperfecțiunile umane pe care le port în mine, cu mine. Când am reușit să am atâta îngăduință față de mine – ceea ce nu e ușor deloc, pentru că în general aștept foarte mult de la mine, softul instalat ”trebuie să fii bun, fii bun, cel mai bun etc., etc.” își face datoria – pot să trec mai departe și să iert pe toată lumea în jurul meu, făcând un exercițiu suprem de iertare – ceea ce iar nu e ușor, pentru că softul instalat de mai sus lucrează și ca o mega balanță de judecată a celor din jur, atunci când le știi pe toate și ești așa bun este imposibil să treci cu vederea cât de… și de… sunt ceilalți și ce merită x și y pentru că… și pentru că…
Așadar, măreț ești Dumnezeule și Iisuse Hristoase, pentru marea Ta iertare și marea înțelepciune prin care accepți micimea noastră… Câte ai iertat Tu, și câte nu iertăm noi… Dar și iertarea se învață. Deci, iertare!

Apoi vine o mare de iubire și din asta acceptarea mea și a celorlalți așa cum sunt. Bucuria că sunt, că suntem, că ne suntem…, că ne trăim contemporaneitatea unii altora, că ne trăim în timpul acesta, că ne oferim unii altora lecții de creștere, învățături de viață. Nu întâmplător am fost așezați în configurația aceasta, inclusiv umană, relațională. Avem de luat și de dat ceva unii altora. Realizez cât de des am ratat aspectul acesta legat de multe prezențe din viața mea. Cât de puțin am ”procesat” experiențele trăite în situații diferite, alături de oameni din jurul meu… Dragilor… sunteți cei mai mari învățători ai mei și cred că nu v-am respectat destul darurile…

Din punctul acesta de ”înapoi la mine” și de curățire interioară la cel mai profund nivel poate începe creșterea. Creșterea interioară, mai multă înțelegerea, mai multă înțelepciunea, mai multă lucrarea și în mai bine, mai multă liniștea, mai multe reușitele, mai multă învățarea… Să încerc dintr-o dată zoom out, după chinuitorul zoom in, in, in… uau, ce perspectivă, ce orizont!

Tot ce scriu acum este rezultatul unui proces de învățare. Stările se „grădinăresc”, se cultivă, sentimentele se învață și se exersează. Comportamentele se deslușesc, se înțeleg, se decid și se schimbă. Cu o suficientă stare de trezire și de prezență autentică, reală în propria viață. Dacă mâine mor, oare am trăit toată viața la cel mai înalt nivel cu putință, am făcut să fie meritat darul acesta, al vieții, m-am bucurat suficient de el, am dat cu generozitate tuturor celor din jurul meu din viața mea, cu aceeași generozitate cu care am primit-o?

O altă lecție este: câte o faptă bună, pe rând. Prea multul, prea repede-ul, prea totul… prea copleșitoarea conștiință că prea pot de toate, pentru că așa a fost, prea am putut și lecția că în toată graba și satisfacția că ies toate – sigur că rânduite de la Dumnezeu, nu exist în afara acestei idei, este puctul cardinal al existenței mele – e și o doză de egoism, de mândrie, de ispită… Nevoia de confirmare, de acceptare, de valorizare, nevoia de exprimare personală, poate prea personală, prea self, cum a spus cineva odată și atunci nu am înțeles imediat… Prea eu și prea puțin Dumnezeu… Plăcerea hedonistă de a ieși cum vreau eu, cum cred eu și ipocrizia maximă soră cu mândria că așa vrea Dumnezeu să fac… 

 

I-am spus părintelui – Am nevoie de un plan. Nu pot funcționa fără plan. Și mi-a spus – Ce plan? Planul e mântuirea. Uitasem, nu? CEul e mântuirea, CUMul e cum ajung eu la ea… făcând bine cu talantul meu, lucrând cu talantul meu… Doamne, și cum să fac asta fără să greșesc, cum știu că e bine? Cum știu că sunt pe drum și nu pe lângă drum. Nu știu, de aia fac ce am de făcut și îmi îngădui că pot să greșesc și mă accept că eu sunt cu greșeală, că doar Unul e fără greșeală. Și așa, cu mersul la biserică și cu părintele pe lângă mine mă ajut să țin drept. Să exist, să fiu, să trăiesc viața și nu să mă trăiască ea pe mine, cu planurile altora, cu TO DOul altora, cu programul și softul altora…

Deci, dacă planul e mântuirea și procesul e să ajung la ea, atunci totul devine mult mai simplu, mai rar și mai plin de sens pe unitate de timp. E draguț cu expresul, însă peisajul se vede poate mai bine din căruța trasă de cal. Dacă pun ce vreau eu în sensul dat de Dumnezeu pentru mine, atunci viața mea e mai ușor de dus, jumi-juma, și lucrurile luate pe rând le voi gusta mai prezent și mai cu sens. În cazul meu, e totuși posibil ca și căruța cu calul să fie un pic expres, dar ați prins ideea de bază. Câte o faptă bună, pe rând.

Dacă ați ajuns cu cititul până aici, vă mulțumesc că-mi sunteți aproape în acest colț de destăinuire. Sunteți generoși. Ați dăruit din timpul vostru pentru a fi cu mine. Aș vrea să știți că vă sunt recunoscătoare, tuturor. Poate vă cunosc, poate nu. Gândurile voastre legate de această lectură mă vor ajuta, spune sau nespuse. Le voi simți.

Am închis buclele, m-am despărțit prietenă de lucrurile făcute și nefăcute din acest an. Am tot timpul din lume. Tot timpul dat de Dumnezeu. Și umplerea acestui timp cu ceva semnificativ este tot un dar de la Dumnezeu și tocmai m-am împăcat și cu această aserțiune.  Mi-e clar că ține numai de mine să le fac sau să nu le fac. Voi face alegeri. Voi decide. Mă voi ține sau nu de promisiuni. Mă voi amăgi pe mine sau îmi voi fi loială – sentimentelor, gândurilor, deciziilor și planurilor mici care mă ajută la planul mare. Reconcilierea, de data asta, este doar a mea cu mine.

Mulțumesc Pușa și, inevitabil, Dan Luca. Și mulțumesc, Oana, bine am revenit!

La multi ani, un An Nou 2012 excepțional!

Be Sociable, Share!

Leave a Reply