Încă despre Danemarca

Ce să mai fie de spus despre Danemarca? De câțiva ani, de când călătoresc periodic aproape în această țară, datorită angajamentelor profesionale, reușesc să mai observ sau să aflu aspecte despre modul de a fi, stilul de viață, comportamentul și paradigma socială pe care o trăiește acest popor.

Liniștiți, calmi, de cele mai multe ori neutri atitudinal, oamenii aceștia își trăiesc vecinătatea în mod invizibil. Politicoși, atenți la maniere dar fără a fi manieriști, au un echilibru intern construit prin modelul social, prin sistemul educațional și prin modul de ancorare la spațiul geografic din jurul lor.

Comunitățile (komune) sunt adunate, joase, cu case sau blocuri deloc înalte. Chiar și cele cu 3-4 etaje par doar niște case mai mari și mai drepte. Chiar dacă sunt spațioase, luminile sunt toate la nivelul mesei, poate câteva palme mai sus. Nu cred să fi văzut aici lumini în tavan și în orice caz, nu strălucitoare. Toate luminile sunt discrete, lumini de seară, intime, din aplice, lumânări, veioze. Clădirile orașului sunt la fel de așezate unele în altele, nu se înțeapă reciproc, nu se incomodează unele pe altele și, desigur, sunt acolo de sute de ani.

Am călătorit mai ales în Danemarca – insula mare, în vreo 3-4 orașe în care avem treabă – Horsens, Aarhus (un oraș destul de mare), Billund (aeroport și fabrica Lego, precum și LegoLand), Holstebro. Patru ore cu trenul de la Copenhaga la Holstebro și am trecut prin zone rurale, precum și prin comunități sau spații libere, pur și simplu. Multe case și ferme izolate, câte una ici – colo în care stau familii ce îngrijesc pământul, în paralel poate cu un job într-unul din orășelele apropiate. La ora 4 după – amiaza, destul de mulți alergau singuri pe potecile unor lizere de pădure lângă care urma o casă cu dependințe, tractor și alte utilaje. Alergatul e sport de masă, practicat individual sau în grup, dar nelipsit, indiferent de vreme.

Și vremea e rea. După criteriile noastre. Moină, vânt, ploaie, ceață, un frig de pe mările din jur, gheață și ceva zăpadă granulată. Și totuși oamenii merg cu bicicleta, cu trenul; mașini destul de puține. Zicerea lor e că nu există vreme rea sau bună, vremea este ceea ce este și cum este; există haine nepotrivite. De aceea, copiii sunt scoși zilnic afară, să se joace cu pâmânt, nisip, noroi, crengi, bețe și orice alte materiale ale naturii găsesc la îndemână în curțile creșelor sau grădinițelor. Sunt îmbrăcați în salopete de cauciuc din cap până în picioare, pe cap au doar niște glugi (nici bebelușii nu prea au căciuli), ori au pelerine de ploaie, dar aici cu siguranță ”murdăria este bună” și are un rol de învățare a relației cu natura și cu mediul înconjurător. Această relație cu mediul este omniprezentă și constituie o coordonată vitală a societății daneze. Cu tot frigul din jur, casele nu sunt încălzite la mai mult de 19 grade. Casele au panouri solare (nu am văzut cabluri electrice între orașe, însă sigur sunt împământate), dar am văzut și cam 3 eoliene la un areal cu case.

Oamenii aceștia muncesc. De dimineața (4, 5, 6) până pe la 4 – 5. Timpul e important și e valorificat. Am început examenul de licență la fix ora 8. Și am stat, riguros, în intervalele orare stabilite. Nici un minut în plus sau în minus. La ora 10, se terminase totul.

După-amiaza, acasă. Viața privată e importantă. Magazinele se închid la ora 5 (mai puțin supermarketurile), străzile sunt pustii. Sâmbăta și duminica magazinele sunt de asemenea închise (sâmbăta au ceva program până în prânz). Familiile petrec mult timp împreună și deseori sunt numeroase – 2, 3, 4 copii. Statul oferă suport pentru fiecare copil, creșele sunt disponibile și pedagogii au un statut profesional foarte bun. Welfare state.

Nivelul de trai este uriaș – studenta mea lucrează part time într-un job administrativ și câștigă lunar salariul pe un an de zile din învățământ în România. Studenții danezi au o stipendă de la stat de 700 euro doar pentru că urmează studii superioare. Și, atenție, majoritatea în colegii universitare care profesionalizează – adică, licență și la muncă!

Educația are la bază paradigma pedagogiei libere și a legăturii între școală și viață. Totul are la bază experiența directă și utilitatea practică a celor învățate. Dezvoltarea autonomiei copilului de la cele mai fragede vârste este crucială. De asemenea, dezvoltarea abilităților de viață – să se descurce cât mai bine în situații reale de viață. Copiii sunt foarte puțin ajutați, eventual sprijiniți de la distanță. Intervenția educatorului este doar atunci când este evident că un copil nu se va descurca sau este în risc. Grădinița naturală desfășoară toate activitățile afară. Toate. Studentele mele au găsit un copil dormind pe un gard, nimeni nu se îngrijora de el. Știu, pare extrem, dar părinții încurajează acest tip de educație. Ritmul propriu de dezvoltare este de asemenea susținut, iar învățarea în grup este de bază – copiii trebuie să se sprijine pe colegii lor dacă nu știu ceva (să-i întrebe, să se consulte, să lucreze la ceva), și dacă nu reușesc să afle ce au nevoie, apelează în final la învățător. Așadar, utilizarea resurselor relaționale.

Ceea ce pentru noi pare utopic și ideatic, în Danemarca este o realitate socială. Sigur, viața e predictibilă și stresul e destul de mic, la un anumit nivel. Clasa de mijloc, muncitoare, trăiește confortabil cu condiții minimaliste, decente, de suficiență. Nu sunt consumiști (mă rog, toată lumea are iPad și iPhone), mănâncă sănătos, au o viață regulată și normată, simțul moral este educat până la spălare pe creier (zic eu, venind dintr-o societate care eludează generalizat orice reglementare). Rutinier și relaxat? Poate. Deși îmi amintesc cel puțin 2 situații de colege din universitatea VIA care și-au luat concediu de stres. Muncesc foarte mult să-și mențină nivelul de trai, mai ales de la un anumit nivel încolo. Dar da, folosesc aceste resurse pentru a călători peste tot în lume, pentru a pleca la studii în străinătate și pentru a se simți bine.

To be or not to be? Nu e totuși genul meu de țară. Distanța politicoasă și nonintruzivă dintre oameni îmi dă sentimentul unei izolări și a unei solitudini emoționale care nu se exprimă, nu se manifestă și poate că este chiar negată. Îmi lipsește soarele, emoția, pasiunea… uneori să fii pătimaș e un semn de viață. Nu e acceptat să ai ieșiri, nervi, auto-controlul e maxim. În agenda planificată. Apoi, în timpul liber defulează zgomotos, excesiv – beau mult. Barierele cad și iese omul necenzurat la suprafață.

Orașele urbane sunt diferite, mai cosmopolite și cu acele caracteristici specifice oricărui oraș european de civilizație vestică. Dar despre orașe, altă dată, într-o altă călătorie.

Be Sociable, Share!

Leave a Reply