Oamenii sunt definiți doar de faptele lor

Experiențele subiective, personale, validează progresiv cunoașterea care ne este transmisă și pe care o preluăm, per se, la vârstele învățării. Natura umană, de la Eva și Adam încoace, este însă curioasă și reia permanent procesul de cunoaștere pentru a câștiga, dincolo de cunoașterea în sine, ca produs al demersului său de cotrobăire, ownershipul – sentimentul proprietății. Învățătura lui, cunoașterea lui, experiența lui, validarea lui, realitatea lui. Are sens – fiecare dintre noi, în fapt, se calibrează după existența pe care o împărtășește alături de un set de semeni – unii mai stabili în existența noastră, alții mai mobili. Puțini mai sunt alături dintre oamenii ce îmi însoțeau viața acum… 10 ani. Chiar și din cei care îmi erau alături acum 5 ani. Cu cât variezi contextele și oamenii – ca generatori de interacțiuni, relații, schimb de cunoaștere și perspective asupra vieții – cu atât, în fapt, cresc nivelul și amplitudinea perspectivei asupra universului – și cel restrâns, imediat, și cel larg, atemporal.

În decursul acumulării diverselor experiențe, nu doar că ne validăm și re-învățăm, în mod practic și experiențial ceea ce ni s-a transmis (fie prin școală, familie, contexte informale), dar un alt proces, mai important, are loc în timp real: dezvoltarea noastră. Aceasta are loc atât pe coordonate fizice, biologice (creștere, maturizarea organelor, punct de maxim și apoi declin, regres și încheierea existenței fizice prin moarte), cât și pe coordonate cognitive (legate mai ales de activitatea creierului, funcționarea acestuia la parametri optimi, dezvoltarea lui biologică și activarea unor funcții în raport cu vârsta) și emoționale (la fel, în raport cu vârsta biologică și funcționarea optimă a organismului sunt activate stări, majoritatea cu procese chimice și endocrine la bază – să ne gândim doar la pubertate, că se bucură de manifestări mai expresive; dar și la bătrânețe, de exemplu). Aceste procese simultane fundamentează ființarea individului în lume, îi individualizează existența și îi dau coordonatele funcționale și acționale de care se va folosi și pe care le va exploata pe parcursul vieții. Sunt, în fapt, setările de bază ale individului. Apoi, upgrade în funcție de alegeri, oportunități, demersuri premeditate, organizate.

Șansa extraordinară a omului este devenirea lui. În sens creștin, mântuirea. O purificare a sufletului astfel ca moartea fizică să devină un simplu pasaj de trecere către o eternitate în care senzațiile și corporalitatea ce le sunt suport sunt eliminate, rămânând doar spiritul, sufletul și prezența lui în dimensiunea imperceptibilă, pe care o putem doar intui și imagina, a cerurilor, a desăvârșirii, a unei stări de pace nesfârșite. Este ceea ce-mi imaginez eu despre viața veșnică. Dacă tema de casă este să devin acel suflet ușor, capabil de a se ridica în dimensiunea cerurilor la momentul chemării finale, atunci am nevoie să iau foarte în serios modul în care ajung la acel punct. Ce gândesc, ce trăiesc, ce spun, ce fac. Dacă mâine sunt chemată, cum este sufletul meu? Îngreunat, trist, întunecat și îndatorat? Sau ușor și vesel, luminos și liber?

Ce contează intențiile de a face? Dacă nu am făcut. Ce contează ce opțiuni am gândit? Dacă am decis deja o versiune pe care tocmai o practic. Ce contează cât am reflectat? Dacă am ales prost. Dacă am rănit. Dacă am judecat. Dacă am rămas datoare cu o iertare pe care nu am cerut-o sau nu am dat-o, cu o datorie pe care nu am plătit-o, cu un cuvând de prețuire pe care nu l-am spus, cu o vorbă de alinare pe care am amânat-o, cu o apreciere pe care nu am lăsat-o să-și curgă energia către cel căruia i se adresa. Cu o recunoștință sau cu o rugăciune de mulțumire.

Nu e vorba că se adună pe nu știu ce răboj celest pe care ni-l va ține îngerul la judecata de apoi. E vorba de sufletul pe care nu l-am ușurat, nu l-am luminat și nu l-am înveselit în bucuria aceea că ce este acum este puțin, greu, limitat și ce va fi dincolo este necuprins, ușor, nesfârșit. Și că prin fiecare gând și faptă contrară acestei nesfârșiri de lumină și de pace și de ușurare eu ratez nimic altceva decât veșnicia și existența etern fericită a sufletului meu, eliberată de constrângerile acționale și neputințele senzoriale, limitări fizice, date existenței pământești.

Oamenii sunt rezultatul faptelor lor, punctul final pe o roată în care sunt senzațiile, interpretările, sentimentele, intențiile și acțiunile. Sunt o rezultantă între potențialitățile cu care a fost înzestrat, situațiile și experiențele pe care le-a traversat și modul propriu în care a integrat și s-a raportat la aceste experiențe. Uneori ne trebuie mai multe lecții pentru a cuprinde o învățătură. Absenți din propria viață, centrați pe alții, de frică să nu rămânem singuri cu noi înșine și să descoperim cine suntem cu adevărat și ce resorturi ne acționează alegerile, ratăm marea învățătură. Că e despre noi și devenirea noastră. Despre prea-apropierile sau prea-detașările față de oameni, situații, subiecte. Despre cum ceva rezonează în noi și despre cum alegem să ne poziționăm în raport cu ceva-ul. Marea întrebare existențială nu este A fi sau a nu fi? Ci poate că: A fi, de ce? Pentru cine și pentru ce? Apoi cum? Și apoi ce. Ieșirea din propriul labirint.

Suntem lăsați undeva în afara noastră și tema e să ne aflăm, să ne găsim punctul de ușurare de unde zborul înalt, perspectiva în sus ne scoate din amăgirea pământească a iluziilor, farmecelor, înșelărilor.

labirint

Degeaba ne concentrăm pe formularea unui discurs auto-justificativ, argumentat și favorizant alegerilor pe care le luăm în mod mai mult sau mai puțin conștient. Încorsetat în cuvinte meșteșugite și în argumente logice. E înșelăciune. Ipocrizie față de propriul suflet. Lui îi tăiem aripile și avântul de a se înălța, ușor și liber… Nu e decât disonanță cognitivă. Încercăm să minimalizăm adânca prăpastie dintre ce este și ce ar trebui să fie. Între drumul bun și drumul înșelător al îndreptățirii de sine. Nu crede tot ce gândești. Creierul e alimentat tot de compușii chimici declanșați de stările emoționale. Te ajută să faci față, se numește coping

Acolo, în singurătatea labirintului ce ți-a fost alocat ca temă pentru găsirea de sine și aflarea sufletului pur și liber, acolo, înghesuit și speriat între pereții fără sfârșit, știi care e adevărul tău. Alegerile ce trebuiau făcute. Deciziile corecte față de suflet pe care le aveai de luat. Acolo unde, alfabetizat creștinește, știi ce e de făcut cu adevărat. Acolo unde drumul s-ar fi îndreptat, s-ar fi luminat și s-ar fi întâlnit cu drumurile altor oameni alături de care te însoțeai pentru lecții valoroase și relevante.

love2

 

Dar, la finalul zilei, totul este despre ceea ce ai făcut cu adevărat. În faptele care lasă urme în lume și în oameni se va ușura și se va bucura în lumină mare sufletul tău.

 

Be Sociable, Share!

Leave a Reply