Bucle de viață

Reflecția de maturitate diferă fundamental de momentele precedente. Fie că e forma în care formulez judecățile, fie că e un aspect ce privește conținutul, în mod clar confirm că practice makes perfect. 

Sigur că viața e complexă și are multe aspecte. Cu mintea noastră puțină, cuprindem realitatea imediată, o cartografiem conceptual, punem cuvinte de legătură și ne formulăm adevărurile pe baza cărora ne conducem viața, deciziile, faptele, gândurile, sentimentele. Disonanța cognitivă devine un proces necesar de minimalizare a disconfortului creat de întâlnirea cu alte adevăruri, formulate în alte contexte, cu alte variabile. Scopul nostru ar putea fi – și este, aproape – de a trăi cât mai multe realități, contexte, cu variabile cât mai diverse, pentru a crește gradul de generalitate al adevărurilor în care ne trăim pe noi și pe cei din proximitate. Cu cât ne expandăm orizontul și îl variem în conținut, cu atât ni se par mai legitime concluziile formulate, legitățile și rigorile pe care ni se pare că este construită lumea cea mare, viața cea largă… Parcă din ce în ce mai mult avem dreptate și ne îndreptățim în spusele noastre…

Astfel, interogația mea devine, după conștientizarea acestui mod de operare al gândirii, – Cum să evit hiatusul dintre lumile în care ne purtăm existențele stratificate în Eul personal? Rupturile dintre lumea ”mică”, apropiată și sigură, prin repetiție și predictibilitate la nivel micro și lumea ”mare”, a gândirii în dimensiuni macro sistemice, de înălțime conceptuală și în profunzime existențială, a reflecției de sine și de adevăruri fundamentale, definitive și irefutabile care dau ordine lumii și o fac gestionabilă, abordabilă, transformabilă și trăibilă?  Unde poziționăm locusul de control între cele 2 capete majore de realitate, ambele simultan trăite? Ce efort psihic și emoțional, ce forță și capacitate energetică personală sunt necesare pentru a trăi ambivalența existențelor, dar și deschiderea fenomenală pe care ți-o permite mișcarea pe toată distanța dintre ele?

Reflecția mea curentă este că alegem de fapt trăirea, la un capăt, la altul sau pe toată linia descrisă de cele 2 puncte. Cu cât ele sunt mai îndepărtate, cu atât traseul descris e mai ofertant, dar și efortul de a le trăi pe întreg registrul de niveluri e mai mare. Dacă ar fi simplu, ar putea toată lumea. Dar asta ne diferențiază. Nivelul la care trăim, distanțele între care alegem să pendulăm, în raport cu un punct fix – credințele noastre. Reperul este al treilea punct față de care ne descriem propria rază de cerc și ne delimităm segmentul în care ne vom trăi. Dacă ar fi cerc, universul nostru, atunci noi suntem raza care trece prin tot sectorul marcat de cele 2 extreme, atunci noi am ocupa cu viața noastră tot spațiul acela și l-am trăi în toată complexitatea lui, în toată diversitatea, în combinatorica sa unică și irepetabilă.

Fixitatea spațiului mic, restrâns, apropiat? Da, siguranță, predictibilitate, zonă de confort, locus de control la ”mine” – eu sunt centrul universului controlând variabilele pe care le știu și le manevrez, sunt un manipulator de obiecte, de fapte, de stări, de oameni, de situații. Gradul de surpriză este relativ mic. Varietatea e dată de o mulțime relativ fixă de variabile într-o combinatorică delimitată.

Necuprinderea spatiului larg? Da, mobilitate, diversitate, amalgam, locus de control în afară, la scenografie și la oamenii ce se schimbă de la scenă la scenă, trec și vin, trec prin mine, pe lângă mine, îi las să mă pătrundă cu poveștile, cu existențele, cu adevărurile lor cele multe, cele diverse, cele ”altfel”, cele negociabile și nenegociabile, cele stabilite acum 300 de ani, acum 2000 de ani, acum multe și multe mii de ani…  Pe alții îi las doar să treacă, tangențial, pe lângă mine, ne atingem puțin, cât o scânteie, ne lăsăm în pace, ne vedem, ne auzim, poate puțină ascultare, poate puțină vorbire, poate secundă de comunicare autentică, oportunitate (ne)valorificată, șansă (ne)luată. Eu sunt în dinamică, în proces, mă cresc ceilalți, mă las crescută de ei, de lucrurile care vin spre mine sau mă duc spre ele, le aleg pe continuumul pe care sunt, mă țin de reper, să nu mă pierd și să am criteriu de evaluare, pentru alegere, pentru decizie, pentru ce urmează… să nu mă urc în autobuzul greșit, să țin raza fixă și să mă bucur de sector, de amplitudinea deschiderii între lumea mea mică și sigură și lumea cea largă și mare… Live life large!

Greu? Poate până acum. Ambivalența lumilor, intuită prin trăirea de zi cu zi în bucle diferite, cu bucuria copilărească a descoperirii și mirarea inocentă, ușor tâmpă, specifică creșterii, m-a marcat definitiv. Diversitatea planurilor vieții alături de oameni uneori fundamental diferiți ca structură și tip de text vehiculat, ca aspirații și preocupări, ca idei și praxis al ideilor lor, în contexte și spații de la convențional – tradiționale și clar asociate funcției lor la nonconformist – fluide și nedefinite ca scop, multifuncționale, au dus la o înțelegere a propriei existențe de trăire în bucle sau dimensiuni – uneori aparent paralele, neaparținând aceluiași univers. Desigur, mă refer la universul vorbit, gândit, nu la cel fizic. Care reușește, nu?, să țină toate micile universuri paralele unite într-unul.

Așadar, bucla muncii la firul ierbii, om cu om, atingere cu atingere, sămânță cu sămânță, cine este, este cine trebuie să fie și dacă este, merită tot efortul pentru a fi până la capăt. Bucla muncii la capătul de sus, al deciziei, al planului major, al misiunii de salvare a lumii din documente, reguli, norme, idei și planuri. Bucla reflecției de sine, între plămăditul lucrător în pământ și aspirația către contribuția misionară la împlinirea sensului și înțelepciunii lumii. Zbaterea între munca de jos, acolo unde e nevoie de energia, inspirația, cunoașterea ta și munca de sus, în sferele cuprinderii adevărului, a cunoașterii, a descoperirii, inovării și cercetării lumii. Între smerenia lucrului la pământ și lucrarea omului, la ispita conștiinței unui sine superior, înalt, cuprinzător, neîntinat și neconsumat de micimile trăirii la un capăt fix și mic de viață. Dar, nu zbaterea e încercarea, ci legarea, conectarea lumilor, cuplarea buclelor precum și transcederea lumilor una în alta, una prin alta, traducerea înțelepciunii pentru a deveni folositoare și lucrătoare, inspirarea cunoașterii adevărului prin lucrul cu obiectualul, concretul, pământul… Există o ispită a ideilor care dau înțelesuri, dar în final mâncăm din roadele cele de zi cu zi ale pământului și el nu se lucrează numai cu mintea. Ci cu împreună-mintea-și-mâinile, cu mintea în cer și cu picioarele în pământ, călcând noroiul în care să cadă spre frământare prea mândrele idei, prea mândrul Eu, prea multa înțelepciune îndepărtată de real, rămasă în ideatic și în conceptual, chiar dacă hrănită inițial din obiectualul pe care în final îl neagă, îl disprețuiește și îl dezavuează… La urmă, vorba Getei, întrebările vor fi despre ce am făcut, chiar dacă fapta a urmat gândului…  Iar judecata e pe ăste 3 paliere – gândul, vorba, fapta.

Prin urmare, mi-am găsit liniștea în legarea lumilor. În apartenența, ușor paradoxală și complicată, la ambele lumi, cu contribuții diferite în conținut și formă la fiecare din ele. A mă revendica doar uneia, ar însemna să mă neg, să-mi neg devenirea. Vin din capătul muncii, dar și din capătul gândirii și reflecției. Vin din lumea mică, a universului restrâns și familiar, merg în lumea mare, a universului mereu încă insuficient cuprins și tot mai nefamiliar. Mă întorc și îmi iau energie din lumea mică iar, cu care particip la creația lumii mari. Îmi iau echilibrul din lumea mică, pentru a face față echilibrului instabil și solicitant al lumii mari. Mă ajut de predictibilitatea lumii mici pentru a mă umple de bucuriile surprinzătoare ale lumii mari. Ajut lumii mici cu înțelepciunea luată din lumea mare. Totul coexistă și își devine autosuficient într-o armonie care e acordată magistral, de sus, de Sus, de mai sus – de la Dumnezeu.

grow

 

Be Sociable, Share!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.