Back to school project. Ziua 4. Ce mai studiem, o abordare

“Problema in viata mea si a altora nu este faptul ca nu stim ce avem de facut, ci faptul ca nu facem ceea ce stim” (Peter Drucker)

E ziua în care vom expune un cadru pentru a afla cum ajungem la genericul ”ceea ce știm”, combinat cu o recentă lectură despre îndemnul ”fă ceea ce-ți place”.

Am să încep prin a spune că ceea ce trăim azi ca și formă și conținut al curriculumului din școală este rezultatul unui proces. Adică momentul t(x) de azi este pe un continuum temporal, fiind rezultatul unui sir de alte momente anterioare de intervenție în curriculum. Din păcate, nu este rezultatul unui proces de creație, ci al unui proces de revizuire. Care e diferența? Atunci când creez ceva, am în vedere niște premise – analizez situația, culeg nevoi, nevoi curente, eventual nevoi emergente, care se întrevăd a se genera în viitor, mă uit la resurse, am o anumită expertiză și produc ceva pe baza acestor ”ingrediente”, în raport cu un obiectiv.

Când revizuiesc, eu am un produs creat acum ceva timp în urmă și îmbunătățesc doar. Sigur, îmbunătățesc tot pentru că au apărut nevoi sau întrevăd nevoi emergente, dar poate observați abordarea reactivă și nu proactivă, ca în creație. Deci în revizuire, reacționăm la niște schimbări care s-au produs deja și la care produsul curent are nevoie să se adapteze. Deci, îmbunătățim. Și avem în vedere constrângerile și limitările – de context, de decizie, de resurse, de timp…

Prin urmare, avem un curriculum care și-a schimbat forma ca răspuns al unei schimbări. Este vorba și de o schimbare internă în concepția privind curriculumul (ca și teorie și practică în rândul experților din educație preocupați de acest domeniu educațional), dar mai ales, sau mai vizibil, de fapt, a fost vorba de o schimbare externă, socială, ca teritoriu asupra căruia curriculumul și-a manifestat efectele, dacă vreți. Desigur că perioada de tranziție a însemnat să folosești lucruri fixe, stabile (”ancore”) și pe ele să pui lucruri noi (”schimbarea”). În orice schimbare avem nevoie să regăsim ceva recognoscibil, ceva care ne va asigura siguranța și încrederea că lumea nu se va schimba cu totul, că atunci când ne vom ”trezi” după schimbare, vom mai (re)cunoaște ceva din jurul nostru.

Cert e că s-au produs schimbări majore, curricular vorbind. Obiective noi, o paradigmă nouă (pentru educație, democrația înseamnă ceva diferit decât ceea ce înseamnă pentru societate…) și tot așa. Lucrurile însă nu se schimbă peste noapte. Rezistența la schimbare nu doar a sistemului în ansamblu sau a societății, ci la nivel particular și individual, al fiecăruia dintre noi, este o provocare. Mai puneți un pic de prăpastie generațională și aveți un tablou relativ corect al procesului de schimbare în general, și al educației, în special. Discursul social, de la discuțiile de chibițeală din parc și până la textele vehiculate în mass-media, au o puternică amprentă subiectivă, al celui care emite părerile, opiniile, judecățile și…. legitățile. Dar de ce să schimbăm? Era bine pe vremea noastră… Erau așezate lucrurile, cartea era carte, serviciul serviciu… etc. Luați orice discuție în contradictoriu cu părinții sau bunicii și chiar cu colegii și nu veți găsi două păreri similare despre producerea sau iminența unei schimbări. Pentru toată lumea, egal, este pur și simplu sfârșitul lumii.

Revenind la ce mai studiem, avem o problemă de curriculum datorată faptului că permanent există în schimbare nevoia de a prezerva ceva, mai ales atunci când vorbim despre un sistem educațional destul de mare (ca volum – număr de școli, elevi, profesori) și de o țară destul de problematică – cu origini elevate romane și latine, suprapusă cu o poziționare la capăt de imperiu, în fundul balcanilor și în mijloc de țigănie (în termen de no-man’s land, ca să nu ne auzim vorbe…).

Dacă ne întrebăm ce competențe să mai formăm, ce conținut mai sprijină învățarea de concepte, cum mai dezvoltăm abilitățile cognitive superioare, merită să ne punem și problema – ce schimbări suntem dispuși să suportăm, cât timp și cum susținem efectiv procesul de schimbare (sursă de numeroase probleme în companii, resursă pentru alte numeroase traininguri pe tema asta și insuficient încheiate toate demersurile de schimbare de orice fel inițiate). Să avem în vedere:

– modul în care sunt construite catedrele și normele didactice
– modul în care este format planul de învățământ
– o anumită ierarhizare a disciplinelor, ca importanță și relevanță – de lecturat pe tema asta cartea lui Ken Robinson

– modul în care se iau, de fapt, deciziile privind modificările de acest tip (minister, comiții și comitete, agenții, servicii, departamente, centre, consilii, partide politice cu ideile lor diferite despre evoluția societății și agendele explicite sau ascunse cu care câștigă popularitate și voturi = acces la putere, decizie, resurse)

– expertiza existentă în domeniul construcției de curriculum și expertiza disponibilă pentru a susține un proces de lungă durată de construcție sau revizie cu aspect de reconstrucție curriculară

– procesul de formare/instruire a profesorilor în utilizarea practică a curriculumului, presupunând aici că vor fi implicare schimbări în didactica și metodologia predării – învățării unor teme/discipline…

Ați prins ideea? Deci, niciodată. Prin urmare, preferăm să schimbăm ce se poate, în contextul dat (adică pur și simplu situația de fapt dintr-un anumit moment), decât să ne oprim, să ne gândim, să construim și să reluăm procesul ca lumea. Nu avem timp. Școala merge mai departe. Oamenii sunt prinși cu altele. Lasă că merge, cum să nu meargă. Noroc cu profesorii, cu meditațiile, cu părinții, cu elevii… care fac față. Și cam atât. Epuizarea mentală dată de efortul de a ”ne face că facem” ne termină creativitatea și productivitatea pe la 30 ani, moment în care încep marile întrebări – ce caut eu în viața mea, a cui e viața asta de hamster, uf, am adormit pe bancheta din spate în timp ce conducea pilotul automat. Deh, maică, noi așa am apucat…

Ce cred eu? Cred că, în principiu, sunt multe intenții de bine. Doar că sunt agende diferite, cu urgențe diferite și mai ales, cred că există expertize insuficient valorificate și o comunicare socială și inter-personală foarte slabă. Mai presus de toate, există o insuficientă VOINȚĂ socială și o INCAPACITATE de auto-depășire. Cred că butonul mare cu FUNCȚIA RATĂRII pe el este o atracție mult mai la îndemână decât efortul de a fi moral, etic, bun în cel mai creștin mod posibil și de a face lucrurile să meargă și să fie lucrătoare – folositoare, generatoare de bine, progres și evoluție.

Dar să vedem ce punem în loc. Fără să fac o teorie a finalităților în educație, dar fiind destul de citită în alte competențelor, ce mi se pare valoros de reflectat ca și direcție de dezvoltare privind conținutul și competențele asimilate/dezvoltate în sistemul formal sunt axele dezvoltării unei persoane.

Considerând dobândirea unor competențe-cheie (pentru preuniversitar) și unele specializate (profesionale) în sistemul universitar (altă discuție cu profesional/vocațional) toate cu scopul asigurării angajabilității tânărului absolvent, mă întrebam unde se regăsesc aspectele privind dezvoltarea personală… obiectiv destul de explicit formulat în documentele educaționale – dezvoltarea personalității.

Consider că o construcție curriculară conectată la realitățile sociale și economice curente ar putea avea drept axe fundamentale

– dezvoltarea de competențe angajabile
– dezvoltare personală care să susțină eficient prima axă și să asigure cadrul de învățare continuă – auto-educație, educație nonformală, informală, formare continuă ș.a.

Celor 2 axe le văd subsumate ariile curriculare, disciplinele (cât le vom mai avea în forma aceasta segmentată și liniar-secvențială) și le văd intersectate temele care pot asigura, trasversal, componenta dezvoltării personale.

În dezvoltare personală înțeleg nu doar elementele de învățare socială și cooperare (lucru în echipă, comunicare), dar și focalizarea pe laturile personalității (o teorie mai clasică a personalității – temperament, aptitudini, caracter) sau alte componente ce țin de personalitatea fiecărui individ (conștientizarea de sine, self-identity, self-image…).

În acest cadrul conceptual, văd mult mai clar dimensiunea valorică și rolul unor discipline care asigură și acoperă tematic această componentă:

– religie – ca să fiu sinceră, i-aș spune pur și simplu Credință și aș centra pe valorile fundamentale creștine – misiunea personală în lume, sensul vieții, problematicile creștine și lumea contemporană, valorile perene – iubirea/dragostea, binele, lucrativitatea lucrurilor, generozitatea, caritatea, într-ajutorarea, relația femeie – bărbat, misiunea familiei, creșterea copiilor, rolul social al fiecărui individ… sunt atâtea aspecte ce țin de verticalitatea caracterului unei persoane regăsibile în creștinism, cu precădere cel ortodox, care este totuși biserica-mamă a tot ceea ce înseamnă azi creștinism în lume… În mod clar, insuficient valorificată și cel mai probabil destul de slab pusă în practică sub aspect educațional

– cultura civică – componenta valorică socială – apartenență la grup social, stat, cetățenie, comportament prosocial, anomie socială, implicare socială, participare la viața civică, responsabilitate socială, viață și participare politică, sisteme de guvernare, paradigme politice (mai ales la clasele mari, care se apropie de vârsta votului), comunicare socială – manipulare, mass-media, psihologie socială aplicată ș.a.

– istoria religiilor pentru lărgirea orizontului și fundamentarea opiniilor și judecăților în raport cu lumea și valorile

– artele – plastice, muzica, sculptura, arhitectură și aspecte de urbanism, estetică socială și estetica în context subiectiv, alegerile estetice, opțiunile culturale – multe intersecții cu literatura română și universală precum și cu alte lucruri frumoase – numai în natură câtă estetică și frumusețe se regăsește… deci intersecții cu biologia, geografia, istoria…

Prea mult să spun că sunt elemente și teorii și paradigme care să susțină un demers mai integrat și mai… aliniat? Modelul e preluat din NLP, dar nu doar aici se vorbește despre începutul inițiativelor și demersurilor pe care le facem cu clarificarea sensului, scopului, obiectivului, țintei, care la rându-i este supusă unei alegeri spirituale, de misiune personală. Sensul teleologic – și al educației.

Mai de curând, Stephen Covey vorbește la rându-i despre integrarea celor 4 dimensiuni în dezvoltarea personală: fizică (a corpului și energiei acestuia), mental (cognitiv), emoțional (stări, sentimente), spiritual (scop, sens, misiune personală).

Sunt practici utilizate și cu rezultate în coaching, formarea adulților, în formarea continuă și STAU acolo pentru că sistemul educațional este inabil în a le asimila și integra, incapabil să genereze acest gen de experiențe integrate și puternic holistice.

Ce ne spune sistemul educațional? Că traseele sunt liniare și cumva prestabilite – domenii majore – teoretic, umanist, real, vocațional, profesional. Că urmarea unor trasee conduce la succes. Succes definit într-un tipar și într-o înțelegere socială, comună. Sensul conceptului de ”realizare” are cadre destul de fixe – o profesie cât mai nobilă, de preferat intelectuală, familie, 2 copii, mașină (preferabil de la SUV în sus, sedan-urile numai dacă sunt ”de serviciu”), casă (în afara orașului muncitoresc, da?) etc. etc. Clișee, clișee, clișee sociale.

Corporatiștii cu laptopuri de la firmă și cu telefon de serviciu sunt oameni profund nefericiți, mai ales după euforia creșterii profesionale dintre 23 – 30 ani. Sunt sclavi, nu-și aparțin, sunt îndatorați și încep să bănuiască ”marea înșelăciune”. Nu au drept la liberă exprimare, trăiesc într-un cod organizațional și urmează traininguri pe care nu și le doresc, pentru că organizația nu va oferi oricum cadrul pentru implementarea schimbărilor necesare. Organizația vrea ca angajații să se schimbe, conservându-și obiectivele, modul de lucru și comportamentele organizaționale. Să se schimbe ceva, pe ici-colo, dar în esență să rămână la fel.

Apoi apare epoca dezvoltării personale. E ceva ce ar fi trebuit să se întâmple acum mulți ani, în școală. Dar nu-i nimic. Toată lumea trăiește din ceva. Coachii și trainerii și terapeuții trăiesc din iluminările altora. Prin urmare, înapoi la pătrățica 1. Care e sensul vieții? Ce misiune personală am? Ce valori mă definesc? Ce principii de viață urmez? Ale cui au fost alegerile de până acum în viață?

Unii mai scapă. Alții țin sistemele în funcțiune și ne ajută să regăsim în rafturile din hypermaketuri produsele cu care ne-am condiționat și care fac viața trăibilă – un pic de Milka, un Jacobs, Activia, tofu, branduri internaționale, secțiunea BIO și ECO și GREEN și spălare pe creieeeer!

Apoi apare ”fă ce-ți place” – o capcană și mai mare! Din 2 motive:

– încă nu ai aflat ce-ți place și ai nevoie de timp să explorezi ca să afli. Nu ai timp, ești presat de contextul vieții de zi cu zi și atunci poți alege hedonist doar să renunți la ce nu-ți place!

– ai aflat ce îți place însă nu ai suficientă autonomie și maturitate, precum și cunoștințe, expertiză, resurse etc. pentru a lua o decizie în acest sens și a o lua pe cont propriu cu ce-ți place.

Dublu wow! De curând, Harvard Business Review a publicat un articol despre problematica așa-numitei Generații Y. Adică, post-modernismul centrării pe individ și pe nevoile sale eșuează atunci când vine vorba de succesul profesional. Tinerii adulți află că nu le place ceea ce credeau a fi un mare trend profesional în raport cu care au luat decizia angajării și dau de efortul muncii efective legate de respectivul job. Apoi se plâng că nu au fost informați.

Adevărul e la mijloc. Când erau ei în școală, oricum realitatea profesională nu arăta așa, fie condițiile sociale și politice erau diferite, fie cele economice… Deci, bine ați venit în lumea adulților, aici unde toate variabilele sunt diferite, noi și incontrolabile!

Vreți un final după multe interogații și poate posibile contradicții?

Povestirea cu final neașteptat se poate termina și așa: curriculum flexibil cu adevărat, oameni dispuși să răspundă nevoilor elevilor așa cum reies acum și așa cum se prevăd a fi, cu marjele de eroare acceptabile (posibile scenarii) – mă refer la opționale, curriculum la decizia școlii pe bune, afară cu mizeriile, depolitizarea sistemului educațional, creșterea standardelor nu numai la elevi ci și la profesori, directori, inspectori, afară cu mediocritatea și neputințele, mai multă ascultare și mai puțină vorbire, mai multă învățare și mai puțină predare, mai multă implicare și mai puțină resemnare, mai mult angajament și mai puține renunțări, mai multă cooperare și mai puțină competiție. Mai mult proces și mai puțin conținut. Mai mult autentic și mai puțin fals și imitație. Mai multă creație, mai puțină reproducere. Mai mult NOI și mai puțin EU. Mai multă învățare, dezvățare și reînvățare.

Știți că săptămâna viitoare, pe 1 octombrie, începe și școala studenților?

Be Sociable, Share!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.