Odată cu scrierea tezei de doctorat, dar mai ales cu ocazia prezentării acesteia, am inventat un termen nou. Lecturabilitate: caracteristica unei lucrări de a fi lecturată. Cu alte cuvinte, șansa pe care o dai produsului tău intelectual de a fi citit, parcurs, înțeles. În alt univers, spunem despre inițiative că sunt do-able, adică realizabile.
Prin urmare, la prezentarea tezei, după ce primisem deja câteva comentarii cu privire la dimensiunea lucrării (aprox. 500 pagini), am fost foarte onestă și am recunoscut: stimat auditoriu, am scris această teză pentru mine, în primul rând. Volumul ei reflectă demersul meu de clarificare, de lămurire, este modul în care eu mi-am explicat și felul în care am desfășurat gândirea mea asupra temei, suma și sinteza de conținuturi parcurse, descifrate, legate unele de altele, corelate, făcute să dea sens aspectelor despre care îmi propusesem să vorbesc. Este de fapt un download complet din creierul meu. Asta e. Dacă m-aș fi gândit la un posibil auditoriu, mai bine definit, poate aș fi fost mai atentă la variabilele ce țin de aceștia – timp disponibil, a câta n-a lucrare de doctorat citesc, eficiență. Dar nu. Nu m-am gândit la nimeni altcineva. Am fost egoistă și onestă cu mine până la capăt. Am scris tot ce am avut în cap. Am scris tot ce am avut de spus. Când a fost gata, m-am simțit sfârșită, goală și epuizată de orice idee. Era completă.
Cândva, pe la mijlocul celor 10 ani de travaliu cu teza, după starea de lipsă de sens a demersului, apoi acutizarea sentimentului de lipsă a utilității sociale a doctoratelor, în general, apoi conștientizarea lipsei oricărei șanse de a revoluționa orice, inclusiv domeniul în care am susținut lucrarea (învățământ superior și evaluarea competențelor/rezultatelor învățării), m-am împăcat cu mine însămi și mi-am asumat ca povestea asta să fie a mea, despre mine, pentru mine și cu mine. Abia atunci am reușit să-mi determin starea de scris, am intrat în flux și, într-un final, amenințată și de spectrul epuizării tuturor opțiunilor de amânare, am reușit să o curg în matrița formei de teză, cu structură, cu poveste, cu final.
M-am gândit: ok, este suficient de interesantă, documentată, coerentă și logică pentru ca cei cu adevărat interesați și în domeniu să găsească aici niște răspunsuri. Nu mi-am pus niciun moment problema volumului întrucât tot ce era conținut considerasem relevant, oportun, necesar exercițiului argumentativ. De altfel, niciun moment nu am gândit în limite de pagini. Am gândit în posibile deschideri de direcții de analiză și mi-am calibrat un teren suficient de larg cât să-l pot acoperi competent.
Apoi a trecut și teza. Desigur, am primit acele încurajări de a o publica, de data asta cu îndrumări ferme de a o face mai accesibilă, în primul rând ca volum. Despre cercetare, nici nu poate fi vorba să introduc într-un volum dedicat practicienilor. Așa că: va fi ceva accesibil și, desigur, lecturabil.
Din acest punct, am 2 paliere de discuție:
– cât de digest în dimensiuni este necesar să fie un text pentru a-i da șansa să fie citit? Cât de repede trebuie să fie? În câte minute este optimul de consum al unui text? – mă rog, în funcție de tipologii.
– cât de accesibil are nevoie să fie un text, rămânând fidel semnificațiilor, poveștii și logicii interne, precum și tot mai prezentului caracter metacognitiv al scrierilor? Cât de ușor și explicit ar trebui făcut conținutul pentru ca cei din jur să dorească să te citească?
Pentru că povestea scrisului meu a fost mereu prezentă și, într-un fel, abia începe. Cu tipul acesta de lucrare de maturitate încep de fapt o serie nouă de scrieri, care sunt altfel, într-o paradigmă care cred că începe să mă definească cu adevărat – abia acum. Și nu e vorba de doctorat, în sine. E vorba de întreg demersul de a fi documentat până la ultima fibră, de a cartografia în detaliu, de a desena corelații, de la pune în înțelesul tău, de a le elabora apoi pe hârtie în sens brut, apoi în sens rafinat, editat și apoi de a-i da drumul în lume să-și trăiască viața, până la o nouă scriitură. Speranța sau intenția, de fapt, este să poți asigura, prin text, o descifrare optimă și fidelă a înțelesurilor în care ai codat mesajul. Acest aspect se numește că un text este inteligibil. Ca un poster bine făcut care comunică tot ce trebuie fără să fie nevoie de cineva care să-l explice. Dacă ai nevoie de explicații suplimentare, posterul își ratează sensul existenței. Mai degrabă autorul, de fapt.
Dacă ai reușit să vibrezi în gând și în simțire cu un număr de oameni – cititorii – minunat! Probabil devii ceea ce eu numesc înțelegător de serviciu, te ”consumă” publicul pentru anumite teme publice, precum DEXul pentru clarificări la îndemână, ești recognoscibil, identificabil, asociabil cu o idee sau cu un mod de a scrie, cu un gen. Cu siguranța principala caracteristică este să fii accesibil – în termeni de dimensiuni și complexitate. Deci, lecturabil. O mulțime de idei bune, meșteșugit construite, sunt accesibile și ne lasă lămuriți, clarificați. Ne dau șansa de a înțelege lumea în feluri diferite, care se îmbină și, per ansamblu, formează un puzzle minunat. Înțelegătorii de serviciu care ne arată și explică și povestesc cum e lumea și ce vrea ea. Foarte bine. Mă regăsesc deseori în postura asta de înțelegător de serviciu. Ulterior, am abandonat-o. Sunt atâția care scriu despre ce scriu și eu, ce sens mai are? Ce pot să aduc în plus? Pauza lungă de scris în domeniul educației se suprapune cu pauza de câțiva ani în care m-am clarificat și împăcat că scriu pentru mine. Și pentru domeniu, de fapt, nu pentru oamenii acestuia. A fost o diferență care a marcat granița dintre succes și abandon.
Dacă ești un medicament pentru boli complicate și rare (posibil ca și educația să fie o boală din asta, deși e pe toate drumurile, ca durerea de cap), scriitura e mai complexă, nu se lasă pătrunsă cu ușurință, nu se lasă abordată facil, nu e neapărat rapidă. Are nevoie de un cititor fie interesat, fie expert. Înțelesurile se relevă cu greu, la pachet cu textul vine și povestea textului, o mulțime de metacognitiv poate îngreuna lectura, complica travaliul de a descifra intenții, mesaje, semnificații. Da, satisfacțiile sunt de multe ori pe măsura efortului. Dar nu e nici ușor, nici repede.
Da, de-acord. Un text nu poate explica totul. Revelația pe care o oferă asupra unui fenomen, proces, lucru prezentat rămâne parțială. Și atunci nu are nevoie de volumul unui transatlantic pentru a spune-expune o idee. Dar discursivitatea este o caracteristică a unor texte, și, în fapt, a minților autorilor lor. Uneori, metacogniția e adevărata poveste a textului. Citești scriitura ca să înțelegi un mod de gândire. O perspectivă de a vedea lucruri și descrifra înțelesuri. De aici, dorința de a continua lecturile unor autori, de a lega idei, de a le duce mai departe, de a explora piste noi, de a lansa ipoteze posibile, revelații ulterioare. Ca un foileton. Doar că nu e foiletonul unei idei, ci foiletonul gândirii unui autor. Al unui mod de gândire. Al unei paradigme care se prezintă cu noi și noi texte.
În esență, experiența de scris, dar mai ales de citit de până acum îmi confirmă că există o etapă de exersare a scrierii, care este caracterizată de elaborări în construcții simple, afirmative, securizante, de multe ori normative, explicite, cu un vocabular comun și restrâns. Autorii nu experimentează, doar exersează cu ce au în dotare. Etapa de acumulare se exprimă în formulări mai ample, titluri mai complexe, interogații, reflecții și finaluri dubitative, lăsând loc perspectivelor multiple care se intuiesc și poate chiar au fost date nadă pentru gândire. În salturile scriitoricești se văd clar acumulările de experiență, de feedback, de lecturi de la semeni scriitori, de idei transpuse mai subtil, cu mult implicit, cu esențe de idei și vocabular mai extins, capabil de expresie multidimensională. Palierele argumentative sunt mai numeroase, există chiar un dialog cu cititorul. Aproape întrevezi parteneriatul, afilierea cu un tip de public ce aderă la scriitură și este disponibil să mai citească de pe mâna ta. Începe experimentarea. Apar teme noi, săritul gardului în afara domeniului, în fapt expresia stăpânirii unui complex de teme care deja se leagă, se suprapun, se întâlnesc, își dau sensuri întru clarificări reciproce, sunt stâpânite concepte și exploatate maximal sensurile și implicațiile acestora pentru structura argumentativă. În maturizare încep să recunosc o scriitură mai amplă, de profunzime, cu un flow, cu energie, cu temperament, chiar dacă melancolic, se întrevede bine personalitatea autorului, reies clar opțiunile de viață, valorice și tiparul de caracter. Autorul este atât de stăpân pe tehnica sa, încât este relaxat, confirmat și încrezător în arta sa și mai ales în cititor. Nu se îndreaptă către el, căci este ales, optat. Nu simte nevoia validării, deci nu e ipocrit. Nu vrea să mulțumească pe nimeni în particular, scrie pentru sine și pentru frumusețea scrisului, ca mod de a revela adevăruri personale, cu caracter generalizabil și transferabil. Înțelege complexitatea lumii și se smerește în colțul de unde alege să transmită el. Versiunea lui, pe care să străduiește, o lucrează și o muncește să o expună cât mai fidel intenției și sensului care i s-a revelat. E acolo, titanicul de scriere pe care vrei să o parcurgi, alegi să o pătrunzi, te strădui să o înțelegi în sensul în care l-a codat autorul. Ca cititor, trăiești o experiență de lectură în care te simți tratat matur, deștept, cultivat și înțelept, cot la cot cu autorul, ba poate chiar mai mult și sigur e așa, pentru că, chiar și dacă ajungi la esența înțelesului autorului, tu pui peste propria ta experiență, și înțelegere și descrifrare de sensuri noi, din propriul tău colț, punct de bellevue asupra lumii.
Așa am înțeles sensul demersului de editare. Chiar dacă e seducător să te verși de idei brute, crude, proaspete și în legătura directă cu sursa generării lor (evenimente, idei-fulger) către un spațiu oportun unde găsești cititori – face parte din proces să experimentezi turnarea melting pot-ului de idei din creier -, ceea ce este cu adevărat valoros pentru scriitor și scriitură este editarea de a doua zi. Renunțarea la propriile prime idei, ca la niște prime clătite care se dau la cățel, pentru a ajunge la rafinamentul ideii ulterioare, coapte, gândite, slept-over, renunțarea la primele cuvinte frumoase care păreau că exprimă suficient și împlinit ideile pentru cuvinte mai profunde, mai semnficative, mai conceptualizante, mai clarificatoare din multe mai puține formulări și adaosuri. După ce a stat la fermentat (acumularea și incubația) și apoi s-a așezat în scris (iluminarea), iei spuma, dai la încet, lași să scadă (editezi) până se leagă și rămâne esența (verificarea). Rafinarea frazelor, re-sinteza ideilor. Tai până la cristal-clear și până simți că textul s-a născut cu adevărat. Căci prima dată doar l-ai conceput.
Asta e lecția pe care o iau acum. Pentru a da șansă ideilor de valoare să se nască și să întâmple.
Căci nu am la mine cuvintele originare.
