Aș vrea să încep cu un disclaimer – acest post este despre individ și creșterea lui, totuși nu se va asocia cu egoismul, îndreptățirea de sine și nici cu auto-suficiența.
Este despre sinele generos și nu despre sinele egoist.
Cu siguranță domnul Piaget a avut dreptate – se confirmă: acumulările cantitative duc la salturi calitative exprimate în adaptări eficiente la spațiu, context, oameni, variabile. Deși expansiunea și luarea în stăpânire a unui mediu cât mai extins este un indicator al realizării personale în termeni de anvergura spațiului exploatat, aprofundarea sinelui este un demers egal necesar pentru a da randament existenței noastre în lume.
A ne înțelege corecte sinele – punctele forte, vulnerabilitățile, patimile, rănile care ne mistuie ființa și ne controlează impulsurile – înseamnă a ne raporta corect la lume, echilibrat și echidistant, în raport cu noi înșine în primul rând, și în raport cu ceilalți. Acest fapt este posibil, desigur, în măsura în care aceștia ne sunt dezvăluiți de propria capacitate de înțelegere a celuilalt sau de felul în care alterul ni se dezvăluie – în felul în care se desenează pe el și se dezvăluie așa cum dorește să-l cunoaștem sau în felul în care se dezvăluie prin comportamente care au atașate înțelesuri, la nivel de grup sau societate.
Pledez pentru o cunoaștere a sinelui cât mai completă – în sensul că avem impresia că ne cunoaștem, dar există permanent ferestra oarbă a lui JoHari care de fapt este un teritoriu necunoscut, necartografiat și care devine cunoscut numai în măsura în care ne lăsăm cuprinși în experiențe noi, în înțelesuri noi, în revelații noi, diferite de cunoașterea noastră sensibilă, limitată… chiar și rațiunea noastră este sensibilă și este tributară emoțiilor, deoarece gândul succede stării emoționale și gândirea atașează acesteia un înțeles propriu, subiectiv, și nu obiectiv… desprins de sine… Așadar, pentru o cunoaștere de sine exhaustivă, cotrobăind prin cele mai ascunse lăcașuri personale, despre care uneori habar n-avem că există și că sunt parte din noi, definindu-ne prin comportamentele pe care le manifestăm – conștient și controlat sau dimpotrivă.
Unde se termină psihologia și unde începe sociologia? Cum resoftăm, prin educație – și tot ansamblul de tehnici de formare, dezvoltare, învățare, modelare, coaching, terapii -, sistemul de operare vechi, cu sincope și crach-uri și cum re-instalăm un sistem de operare care, de fapt, ar trebui să fie capacitatea omului de a-și instala cel mai bun sistem de operare care să-l împlinească personal și prin asta, să-și implinească menirea în lume, punându-se, printr-un sine de cea mai bună calitate și prin reflectarea acestuia în munca lui de cea mai bună calitate, la cel mai înalt standard, la cea mai înaltă performanță, în serviciul lumii pentru a o face mai bună, mai desăvârșită, apropriind-o de raiul cel fără de greșeală? Când vorbesc despre un sine perfecționat – îngrijit, cultivat, curățat, în fapt, de reziduuri emoționale, blocaje, interpretări limitative, bariere puse conștient și premeditat propriei dezvoltări și evoluții – un sine conectat la planul spiritual superior, la Dumnezeu și la supra-sensibil, la miracol și la veșnicie, vorbesc despre a te da pe tine în cea mai bună formă lumii acesteia în care las urmă, produc schimbare și refuz să funcționez sub radar.
Lămurirea cu sinele este fundamentală pentru ființarea optimă în lume, pentru coerență și consistență – raportate la sine, și convergență în relațiile cu ceilalți.
Mi-am amintit astfel ce înțelegere perfectă mi-a îngăduit Mirela cu TEDxED-ul ei (min. 20+):
Ieșirea din labirintul personal, lămurirea cu tine în primul rând, dacă vrei să lămurești ceva cu ceilalți pe lumea asta… Tu cel perfectibil, mai bun mâine după învățăturile de azi, în versiunea ta mai bună de mâine după greșelile de azi, mai adecvat, mai autentic, mai prezent, mai conectat la ceilalți și la misiunea personală.
Adu-ți aminte că vei muri și nu vei mai păcătui. Sfântul Antonie cel Mare. L-am vizitat azi și am vorbit cu el. Asta mi-a spus și mi-a îngăduit să pot.
Îmi aduc aminte că voi muri, poate chiar mâine, și eu nu m-am desăvârșit pe mine și astfel nu am contribuit, printr-un sine desăvârșit, la desăvârșirea lumii. Mă dezvolt pe mine pentru a-i dezvolta pe ceilalți – nu! Pentru a fi alături de ceilalți în dezvoltarea lor. Să fiu acolo și să aud cum crește iarba, prezentă între ei și ei înșiși.
Mă chinui să mă descâlcesc pe mine, ca să înțeleg ce greu se descâlcesc oamenii pe ei înșiși, dar mai ales de imposibilitatea de a-i descâlci eu/noi pe ei.
Când mă gândeam mai tare la cum să explic asta, am primit un semnal – să-mi accept vulnerabilitatea. Curios sau nu, dar uite, tocmai asta făceam – îmi dădeam seama că bucuria de a trăi din toată inima vine în primul rând din acceptarea vulnerabilității și acceptarea celuilalt ca parte din mine și din toată viața mea – you complete me.
