Solo, corto y con leche

Când am fost în Danemarca, mi-am dat seama de un tip anume de psihologie și anume de psihologia capătului de lume, locul unde îți poți permite să fii atât de diferit, pe cât de diferită e lumea pe care o traiești. Mă refer la danezi, care au tipare comportamentale specifice pe care cu greu le-aș putea numi europene. Ele sunt comportamente daneze, în societatea daneză, punct.

În Palma de Mallorca am descoperit psihologia insulară. În primul rând, în mintea mea, Palma era practic toată insula. Adică ca și când aș spune București și asta ar fi suprapozabil complet României. Mai știam de Ibiza. Menorca era într-un colț de creier, cum că ar fi parte din ceea ce se numește comunitatea balearelor. Odată cu aterizarea în Palma, ca și când aș fi venit într-o vacanță exotică, în mintea mea s-a desfășurat un alt clișeu, cel turistic.

Continue reading

Câte puțin din fiecare, o shaorma mare cu de toate

Poate ar fi trebuit să încep cu multe cuvinte cheie – normalitate, minorități, libertate, egalitate… pfiu!

Dacă am închis televizorul, mi-a intrat toată viața publică a mass media în casă pe facebook. Da, mass media are și ea o viață publică – trebuie să fie văzută că spune, că face, media arată, drege… Oamenii din mass media trebuie să fie văzuți că se asociază cu topicuri interesante, care atrag like-uri, commenturi, e mai interactivă, prind imediat pulsul auditoriului și simt dacă sunt plăcuți, acceptați, asumați… De asemenea, ce să spun, pe facebook stau totuși orășenii care își permit un internet acasă, nu mertanii gură-cască de la TeVeu și care nici nu prea cum să-și facă cunoscute aprecierile…

Continue reading

Irlanda. Pace interioară

O nouă călătorie în proiectul Leonardo. Bine am venit în Irlanda!

Ne bucurăm de veste, ne pregătim, lucrăm, împachetăm, plecăm. Prima nemulțumire – AirFrance. La toți ne e greu, știu, dar iaurt cu fructe cu gust de praf?! Și cafeaua? Unde e cafeaua? Charles deGaulle nu mă impresionează ca aeroport, în principiu betoane lungi. Mă indispune cum a ajuns America să ne dezbrace pe toți, la loc comanda, prin toate aeroporturile lumii. Cum am ajuns aici? Ce să zic, până mai ieri abia ajungeai într-un aeroport, după ce te umileai pe la ambasade, după vize… Acum, figuri…

…fie, dau și cureaua jos, sper că am luat un sutien fără sârme. Înjur subtil, de marți, trec suavă prin a nu-știu-câta poartă stelară, apare verde și… engage! Pentru prima dată nu am nevoie de nimic din toate shopurile aeroporturilor, sunt dezgustată la maxim de prețurile absurde, lumea e în criză, pe pământ oameni ca noi mor de foame. Trec încet și citesc monitoarele cu plecările. Se circulă aerian, asta e sigur!

Mă bucur de călătoria asta, e ca o lectură de istorie. M-am întors spre mine, reflectez și mi-am propus să văd, să simt, să gândesc – dar nu mult, ci doar cât să leg stările de concepte într-un cadru diferit. Parcă sunt într-un desen animat, smulsă dintr-un cadru în altul, alunec dintr-un spațiu geografic în altul, mă rup de România, văd din avion turnul Eiffel, apoi mări, probabil Anglia, apoi aterizăm la Dublin. Switch to English. Sau mă rog. Prima limbă aici e… celta?! Se cheamă irlandeza.

Ne descurcăm ușor în noul mediu, cam toată lumea e la categoria globe-trotteri. Urcăm la etaj, parcurgem un tunel luuuuuung, apoi încep să apară străduțe înguste, WOW, să nu uităm că suntem și pe contrasens, da, ca să facem totul mai complicat.

Parcă plouă, nu, sigur plouă, căutăm ceva de mâncare și oprim inevitabil la primul fish&chips. Oferta de catering a avioanelor până aici a fost execrabilă, prin urmare ideea de pește în orice formă este bine primită. Apoi ne găsim și hotelul. Suntem primite cu ”ceai, cafea, ladies?” (ladies eram noi, să ne înțelegem, nu erau în ofertă!) – oh, da!! E mai frig, (ne)-a plouat un pic și vrem cafelele alea!

Explorare. Deși e aglomerat, e foarte liniște. Ploaia a stat, dar un colț de nor stă să intre în terenul de joc în orice moment. La 200 m mai încolo beneficiem iar de apă la rădăcină. Locurile sunt foarte frumoase.

Ziua 1 e aproape gata. Vizităm locuri must-do, ascultăm muzică, ne uităm pe geam la oameni. Plecăm spre hotel și abia când ne uităm la ceasurile încă setate pe ora României, realizăm că acasă e 12 noaptea, aici 10 și afară e lumină de ieșit la muncă. Bine (că) ați venit într-o țară cu nopți lungi și albe. Acest fenomen avea să mă deregleze complet și să-mi termine psihic somnul, având doar vreo 4 ore de întuneric pe noapte, 2 ore decalaj de oră, iar eu insistând să dorm cu draperiile ne-trase, pentru un contact cu natura în starea ei locală. Treaba mea! Oricum hotelul din Sligo, destinația finală a călătoriei noastre (am ajuns să vorbesc precum stewarzii!) e un fost spital de boli mentale, așa că probabil totul are sens.

 

 

Art of living, art of hosting și mâncare raw

L-am întrebat pe G, care nu este danez ci maltez ajuns în Danemarca via Cambridge, despre ce e cu danezii. Maltezii și-au făcut renume în istorie cu calitățile lor de spioni, așa că m-am bazat pe spiritul lui de observație și pe cel de-al 6-lea simț, pus în slujba înțelegerii societății, pentru a-mi clarifica niște necunoscute. De exemplu, de ce într-o respectabilă clădire cu mulți oameni nu am găsit pic de zahăr.

”Zahărul aici e o chestiune de political correctness. A folosi zahăr e la fel de dăunător ca a fuma.” În aceeași logică – probabil – la prânz am servit pur și simplu legume amestecate (din mai multe feluri puse la dispoziție, nu vă scandalizați!), cu ceva sare, dar fără pic de ulei sau alt dressing. Pur și simplu bucătăria nu avea ulei pentru că… nu folosea ulei.

Așadar l-am întrebat pe G, într-un efort de zoom out, despre ce este viața danezilor. Este despre munca de la 8 la 4 (max. 40 de ore pe săptămână, nu mai mult! mă asigură interlocutorul meu), despre a păstra standardul de viață și a avea carieră. Temerile cele mai mari sunt să nu rămână fără serviciu – pentru a-și păstra nivelul și stilul de viață – și să nu li se îmbolnăvească copiii care nu mai pot fi duși la creșă sau grădiniță – pentru că nu are cine să stea cu ei acasă, pentru că părinții și bunicii și toată familia lucrează full time, pentru a păstra nivelul de viață și a avea succes în carieră. hm?!?

Despre ce este stilul lor de viață – lifestyle and standard ? Păi despre a avea 2 vacanțe în străinătate pe an, despre copii îmbrăcați în cele mai bune haine și despre carieră. Nu vor lipsi o zi de la cariera lor pentru a sta acasă cu copilul bolnav! (Nu sună să se învoiască? încerc eu, balcanic. Ah, nu, ce ar spune ceilalți despre ei și interesul lor pentru carieră? – vai, așa ceva nu-mi trecuse prin cap!). Prin urmare, este un stres social maxim și o sursă constantă de îngrijorare și tensiune. Am reflectat în mine – de ce și cum ar putea deveni o problemă particulară, personală, o îngrijorare trăită social? Pentru că, îmi răspunde la ne-întrebare G, aici chiar nu are cine să te ajute dacă ai o problemă – părinții lucrează, părinții părinților lucreză și munca e mai importantă decât orice. Te ajută sistemul social – sunt creșe, grădinițe. Dacă nu mai poți să te folosești de ele, ești complet singur. Asta induce o panică interioară constantă trăită intens.

Nu am cedat. Ce e în spatele acestor alegeri? Adică, ca și mecanism de psihologie socială… O fi Weber cu etica protestantă? Noi cu mântuirea și speranța la viața de după, ei cu plata păcatelor pe pământ pe baza unui salariu bine plătit printr-o muncă onorabilă?

G nu a mai reușit să-mi ofere insightul său de concluzii după 30 de ani de Danemarca. Am înțeles o bucățică din the art of living. Înțeleg că ce văd eu prin ferestrele mari și generoase, viața exemplară din ramă, este rezultatul unei abordări extrem de profane a vieții, în care contează statusul social și cariera generatoare de stil de viață și nivelul calității acesteia. Aici, acum, nu în viața de apoi.

Dincolo de reflecțiile acestea, vă pot garanta că la the art of hosting stăm mult mai bine. Zilele acestea a plouat, a burnițat mult și mărunt, a bătut vântul, a fost soare. Ca musafir, le-am simțit pe toate direct pe mine. Ne-am întâlnit, într-o manieră clean-cut, direct la locațiile întâlnirilor. Cu tot ce înseamnă asta. Ne-am plătit, elegant, direct la casa restaurantului, cina. Sâmbătă după-amiaza ne-am luat la revedere simplu, la ora 3 fix, ca în program, după care ne-am despărțit pur și simplu. Eram în mijlocul nicăieriului, ploua și ne-au spus că în 8 minute avem bus către oraș. Așa a și fost. În 8 minute fix, pentru 30 de koroane (un pic peste 4 euro), stăteam confortabil într-un bus de oraș și le făceam cu mâna colegilor din alte țări care aleseseră să meargă pe jos – treaba lor!

De când sunt aici, zâmbesc într-una. Mă gândesc cu mare drag și cu o inimă veselă cât de faini sunt colegii mei, prietenii mei, toți cei de care sunt înconjurată în viața mea, în România. Toți cei care mă sună din când în când sau mai constant să mă întrebe ce mai fac, cum o mai duc. Ce fac copiii mei. Cum se învoiește mama să vină la București să mă ajute cu copiii, cum soacra mea stă cu 3 copii cât mă duc în Danemarca, chestie de carieră. Despre cum mă învoiește șeful că am gripă și pierd o ședință importantă… Despre multe nimicuri sau lucruri importante și foarte importante care nu sunt ca la carte, care nu sunt în nici o enciclopedie de Bune maniere de viață și de găzduire dar care fac din viața mea un timp și o experiență cu sens, cu misiune împărtășită de cei din jur și cu momente care îmbină și rațiune dar și multă, multă simțire.

Azi mă întorc acasă. Acasă nu m-ar pune nimeni să iau busul din aeroport. După ce o să-mi iau bagajul și voi trece de porțile terminalului voi găsi în mulțime niște ochi care mă vor căuta și pe cineva care a venit special pentru mine acolo.

Bicicleta ca paradigmă de viață

Sunt în Danemarca. Sunt fără swiss-army-knife-iPhone, căci un alt proprietar se bucură de el. Sper, adică. Deci, fără poze. Numai cuvinte. Să vedem ce știu să vă arăt cu ele.

Atmosfera e în tonalitate joasă. Nori grei, cenușii, mănâncă soarele – Ștefana știe despre ce vorbesc! Este ora 5 și e beznă. E beznă de la ora 4. PM. E umed, bate un vânt din fiord, e căldicel, în ciuda atmosferei cernite. Da, sunt într-un fiord.

Căsuțele înșirate cuminte, unele lângă altele. Căsuțe smerite, cărămidă roșie, model britanic. Și olandez. Seamănă mult cu Amsterdam, ca look, însă nu e așa impunător. Sunt undeva în provincie, însă modelul societal e același – lumini discrete, moi, ferestre mari, deschise către lume – perdele fine, draperii simple sau deloc, nu sunt garduri, spațiul curge, proprietățile se intuiesc și se delimitează natural între ele. Atâta transparență și totuși atâta respect pentru viața privată. Oamenii puțini de pe stradă nu sunt curioși, nu trag cu ochiul, nu ”se râd”. E liniște. E foarte, foarte multă liniște. Trec mașini, se schimbă semaforul, alerg repede și totuși e așa liniște în societatea asta.

Găsesc un concept să pun peste acest desen ușor suprarealist. Clean-cut. Asta îmi spune. O Disciplină corectă, soră bună cu Rigoarea se plimbă printre clădiri, străzi, oameni. Frânturi de vieți corecte, truman-iene – mobilier alb, o masă așezată pentru a fi servită cina, un lampadar peste o canapea, un cititor cuminte, cu ochelari, se relaxează citind. Mere apple luminând fețele unor oameni concentrați și focusați pe niște obiective despre care sunt convinsă că nici nu e nevoie să vorbească, să le explice, să le invoce pentru a-și concentra energia productivă și eficientă, cu rezultat. Obiectivele aici sunt ceva ancestral, ADN-ic, intrinseci societății și oglindite în fiecare membru al acesteia. Desigur, ele au fost formulate într-un planning meeting acum 1500 de ani și oamenii aceștia execută planul lăsat de moșii, strămoșii lor.

Relațiile sunt calme, relaxate. O fetiță lungită pe jos într-un magazin, rezemată de rucsac. M-am speriat și am exclamat uau! Amestecul de latin sangre și educație de societate ușor barbară, ieșită din neant acum 20 de ani apare exotic în peisajul monoton, curat, așezat. Mame calme, educând precis, fără patimă, fără tonuri înalte, fără execuții spontane de comportamente incorecte, copii cuminți, liniștiți, care stau locului, care nu vor nimic inutil, nenecesar. Totul este adecvat, suficient, fără repetiții inutile, fără suprapuneri, fără excese.

Mai merg, merg mult pe jos, mă las pătrunsă de atmosferă, vreau să înțeleg simțind. Mi-am ales prost mușchiul mental prin simțuri. Predomină cognitivul, raționalul, dincolo – de – raționalul, acolo unde totul s-a spus, s-a clarificat, a fost înțeles, a fost decodificat corect, înțelesurile au fost aliniate și acum pur si simplu se performează.

O mamă cu bicicleta iese de pe o străduță. De biclă e prins un carucior cu 2 roți în care stă, desigur cuminte și liniștit, un copil. Oare ce probleme au acești oameni? Cine sunt ei? Cum își consumă dramele, neliniștile, întrebările? Nu știu nimic despre ei. Orice aș spune ar fi o presupunere, o prejudecată construită din puținele informații plus și mai puțina interacțiune cu societatea în ansamblu și cu oamenii.

Continuitatea istorică, un Hamlet existențial în panoplie, un curs nesfârșit și neîntrerupt al lucrurilor care au venit și au plecat mereu, în același fel, ștafete predate coerent… Misiuni și viziuni transferate generațional, la nivel macro, de societate, și în replici mici, la nivel de familii… Mă gândesc la băiețelul din căruciorul biclei, când va fi adolescent și va alerga cu bicla lui pe aleea de bicicletă care a fost dintotdeauna acolo, de când era el mic și era purtat de mama lui tot cu bicicleta… Nu? Asta e, nu?

În mod paralel, colegul de călătorie, la mijlocul vieții, povestește despre primul lui apartament, confort 3 sporit. Nu încăpea cu tânăra lui soție în bucătărie în același timp. Asta a făcut comunismul din nația noastră. Imposibilitatea creării spațiului intim, universului familial, martiriul de a ști ce se întâmplă cu toți vecinii și ei cu tine, în fiecare moment, în mod forțat, invaziv, peste puterea de a te opune. După o generație, a devenit firesc. ”Noi așa am apucat, maică”. Să știm ce fac toți. Să știm nimicurile fiecăruia și să ne dăm cu părerea despre asta. Ca setare by default. Lucrăm acum la regăsirea comunității, alegerea de a veni către ceilalți, de a te reuni, de a te regăsi cu ei în valori comune, în misiuni, în obiective. Deocamdată la nivel micro, de familii, spiritul micro-comunitar. Mai avem până la împărtășirea la nivel de societate. E încă devreme pentru noi, abia se luminează de ziuă.

Mi-am aprins lumina moale și blândă din camera de hotel. Camera, hotelul, drumul… Clean-cut. Am aprins și eu mărul meu cu obiective. Am senzația că am plecat dintr-un carusel nebun, e fascinant, adrenalina curge în mine, am idei, am planuri, alerg, fugă de cal ager mi-a fost viața… zice dadaistul Tristan Tzara. Fug de nebună, fugim de nebuni câțiva adunați crezând că o să salvăm lumea, lumea noastră, să-i dăm o șansă, ei și oamenilor care o trăiesc… Poate așa e softul meu (asta e sigur) – al nostru. Caut un ritm, caut regularitățile care dau randamentul cel bun, caut echilibrul, îl lucrez, îl muncesc și mă muncesc să ajung la liniștea în care se face treaba cea bună. Ca aici.

Reconciliere. Poate noi suntem cei de la planning meeting. Dacă ar fi să mă gândesc că e planning meeting pentru 1500 de ani de acum înainte, chiar că merită. Doar Dumnezeu să fie cu noi, ca să fie un planning lucrător și nu sminteală.

Mâine văd cea mai tare instituție de învățământ superior din Danemarca.

Limba este impronunțabilă, deci nu știu să vă spun noapte bună în daneză. Știți voi. Nimic excedentar.