Toată lumea știe educație

Dacă știți filmul Everybody loves Raymond, ei bine, titlul acesta va însemna ceva. Un tip simpatic, familist, simplu în gândire, un serial plin de stereotipii despre femei și bărbați, soții și soți, mame și tați, frați, soacre etc., situații tipice de viață de familie prin care ai ocazia să îți lămurești, în replici amuzante, cum stă treaba în familiile de clasă socială medie, muncitori la ceva orice. Cei din jur fac parte din viața lui simplă, un sitcom destul de mainstream, schimburi de replici tâmpițele, despre orice, toate au haz. Pe fond, e un pic trist să vezi cât de simplist sunt tratate temele de family life, câte clișee comportamentale sunt vehiculate, care modelează mintea consumatorului de programe de acest fel și îi validează propriile comportamente fixate deja în tipare greu de resetat. Te mai întrebi de ce sunt încă actuale și prezente temele privind statutul femeii și bărbatului în relația de cuplu? Păi nu Biblia e de vină, fraților, ci filmele tâmpite care promovează aceste modele și tipare comportamentale gender-related.

Într-o paralelă de lumi, toată lumea iubește subiectul educației, are replici, discursuri, versiuni de adevăruri, lucruri DE FĂCUTdirective, sarcini către minister, inspectorate, profesori, directori. Pe fond, e adevărat. Toată lumea care a trecut printr-o școală – și spun, literalmente, cu adevărat că TOATĂ LUMEA a trecut printr-o școală – are opinii despre aceasta, despre CUM-ul care ar fi trebuit să, ar trebui să și, în esență și urgent, trebuie!

Prin natura meseriei mele de profesor, trainer, voluntar și mamă, plus expertiza foarte, foarte specifică și destul de extinsă în domeniul științelor educației (și sper că e de înțeles că și în educație, știu că poate crea confuzii!), intersectez lumi educaționale de toate felurile – de la grădiniță (am trecut și prin creșă), școală, cancelarie, inspectorate, CCD-uri, CJRAEs, facultăți, formarea adulților, formarea profesională inițială și continuă a felurite profesioniști inclusiv cadre didactice, training, formare în context nonformal, tineret, voluntariat și altele de le-am mai scăpat. Am considerat necesar să spun asta acum mai ales ca să înțelegeți că sunt informată și nu doar din cărți sau așa, ca dintr-un proiect educațional, ci că am nevoie să știu profund și specific aceste domenii pentru a mă putea exprima cu sens și substanțial în mediul profesional în care funcționez și în rolurile pe care le performez. În plus, o consider o problemă de etică profesională: de pe mâna mea (împreună cu alți colegi) au ieșit idei, documente, uneori prescripții, opinii de tip expert, evaluări, validări. Nu aș putea dormi bine noaptea dacă aș da drumul la inepții sau jumătăți de idei sau lucruri care ar face mai mult rău decât bine. Mai bine mai puțin și mai cu sens. Cu sens autentic. Un lucru care crește, care adună, care dezvoltă. Și așa e foarte greu, sigur mai știți și asta. Că nu e numai să dai drumul la chestii, ci să mai aibă și o viață dincolo de imprimantă.

În mediile în care interacționez cu practicienii educației tot ce văd și aud este cum toată lumea știe educație, tot așa cum toată lumea îl iubește pe Raymond: se scriu idei, bloguri, comentarii, se fac supoziții, scenarii de how-to, se dau ultimatumuri care nu mișcă pe nimeni, se fac amuzamente, râdem, glumim. Ce mai văd? O lipsă majoră de concepte, pe de o parte, și concepte clare – pe de altă parte; mari confuzii între noțiuni; amestec grosolan de cuvinte ca să sune important, bombastic, în trend; clișee și cuvinte parazit cu „zona„, ”partea”, ”zona de”, ”trebuie” ș.a. (am zis că o să fac un audit la fenomenele lingvistice din discursul public pe tema educației). Continuăm cu legiferări și auto-validări de idei, promovarea propriilor proiecte și soluții cu caracter mântuitor-salvator, un me-time etern, superficialitate, foarte multă, prea multă speculație, o lipsă de argumentare reală, discursuri paralele, în agende proprii, în note proprii, o dizarmonie, un fals.

Neclar dacă schimbăm școala? educația? învățarea? metodele? sistemul? Dar ce sunt toate aceste cuvinte? Continue reading

Acești consumatori de societate

Sunt o profesoară cicălitoare. Nu mă mulțumesc cu faptul că studenții show up, vreau să fie prezenți. Starea de presencing. Sunt acolo, respirăm același aer, aceleași concepte… păi să fie. Ce nedrept! Ei pot sa stea pe telefoane, iar eu nu. Deci, să stăm toți ochi în ochi, suflet la suflet și să ardem pe altarul evaluării.

Spun asta pentru că studenții mei sunt niște consumatori. Consumă cursuri (ckecked!), consumă prezentări (noi când putem să ne programăm? și… știți, noi nu mai avem teme de prezentat!), consumă proiecte de echipă (bine, fie!), consumă examene, consumă ani de studenție, consumă licența – hai, sa treacă odată toate, sa treacă, să văd și astea trecute și gata!

Continue reading

Darurile Danemarcei

În 2011 începeam un proiect Leonardo da Vinci împreună cu alte 3 țări nord – europene: Danemarca, Olanda și Irlanda. Luna aceasta am avut ultima deplasare în Danemarca, pentru închiderea proiectului.

Dacă vă mai amintiți, am scris destul de mult despre primele impresii din Danemarca.

A sosit timpul să închid o buclă daneză și să deschid alta, tot cu ei, la alt nivel. Sper că mă calific.

Ce am învățat din acest proiect și din relațiile cu 3 țări nordice este că suntem diferiți într-un mod fundamental și ireconciliabil. Și că această diferență dintre noi este cea mai puternică sursă de învățare și de schimbare – personală, de grup și socială.

group learning

Rewind. În 1999, ca studentă, desfășuram primul meu proiect Tineret – în Europa, la vremea aceea. Un schimb de tineri pe care l-am găzduit prin Liga Studenților. Între țările participante, Danemarca. O organizație de tineret a unui partid politic. Așa a picat să fie, apelul de căutare parteneri plecase în toată Europa și răspunseseră tot felul de organizații.

Continue reading

Societate și individ

Sunt o adeptă a vieții în societate. Îmi plac oamenii, sunt subiectul și predicatul muncii mele de zi cu zi. Îmi place viața de oraș – este o reprezentare a mușuroiului uman în care ne ducem existențele – în mare, nediferențiate unele de altele, în mărunt, fiecare își are locul și rostul în orizonturile apropiate ale celorlalți.

supra-populare overpopulation

Aglomerația urbană mă conștientizează deplin asupra puținătății pe care o marcăm ca existență pământească în fața lui Dumnezeu: un stup, o zumzăială, o forfotă în care fiecare își poată povestea, drama, fericirea și… mântuirea. Mă uit în ochii oamenilor și le văd scenariile de viață – intrarea în obișnuințe și comportamente-tipar setate din familie (acceptarea agresivității, distribuția sarcinilor, acceptarea unor tipuri de statusuri, adresările, modul de luare al deciziilor, așteptările, imaginarul și proiecțiile interpersonale cu privire la rolurile din familie) și din istoria genealogiei (”fantomele din dulap”, ADN-ul cu spiralele lui regăsite peste timp), repetarea unor texte de rol acceptate și recunoscute ca acceptabile (despre a fi mamă/tată, bărbat/femeie, soț/soție, fiu/fiică, adolescent, profesor, ONGist, nonformal, politician, bugetar, din administrație, medic, asistent, polițist, moldovean, clujean, dunărean, muntean, șofer de mașină mică, șofer de SUV, șofer de mașină luxoasă…), clișee de interpretare a vieții și relațiilor dintre oameni (”asta se face AȘA”, ”oamenii sunt AȘA”), categorii umane inamovibile de pe raftul cu organizarea lumii și a oamenilor, limbaj puțin și slab conceptualizat, comunicare proastă, extropunitivism – alții sunt de vină, celălalt, șeful, instituția, țara -, paturi ale lui procust în care se măsoară toate înțelegerile și girafa pe care a văzut-o olteanul și a spus: ”asta nu există”…

Continue reading